Am primit de la Baghy o leapsa faina, in care trebuie sa continui propozitia, folosindu-ma de primul cuvant. Si la mine e cam asa:

Sunt vesela. Azi.

As vrea sa fug la munte pentru doua zile.

Pastrez foarte putine lucruri.

Mi-as dori sa inceteze ploaia si sa fie cald.

Nu-mi place sa ma trezesc devreme.

Ma tem de trecut.

Aud voci pe coridor.

Imi pare rau ca n-am facut mai multe, mai devreme.

Imi plac oamenii din jurul meu.

Nu sunt de fier, asa cum cred altii.

Cant tot timpul.

Niciodata nu spun niciodata.

Rar imi cer scuze.

Plang la filme.

Nu sunt multumita de mine, cateodata.

Sunt confuza cand unii oameni se poarta urat.

Am nevoie de liniste.

Ar trebui sa las teama la o parte.

Leapsa fiind, tre sa mearga mai departe. Asa ca o arunc spre Raoul si spre Clawd.

LE: Clawd s-a achitat deja de ea, a primit-o din alta parte. Asa ca mizez pe Raoul sa duca stindardul mai departe :))

Acum vreo doua seri m-am uitat la Eden Lake. Un film ciudat, sangeros, care te umple de furie si te lasa cu un gust amar dupa ce se termina. Povestea, pe scurt: un cuplu merge sa-si petreaca weekendul pe malul lacului Eden, unde dau peste niste pustani infatuati, care se simt lezati de faptul ca acel cuplu le-a invadat teritoriul. Incepe o vanatoare nebuna, cu grupul de pustani pe post de vanatori, vanatoare care se termina cum nu se poate mai prost pentru cei doi.

Ceea ce m-a socat a fost finalul filmului, faptul ca parintii tinerilor, afland despre ce au facut copii lor, le iau apararea si termina (in mod sangeros) ce au inceput acestia, pe ideea ca “ei sunt doar niste copii, au viitorul in fata”.M-a izbit adevarul asta crunt, aruncat in fata ca un fel de cireasa de pe tort. Si daca ceea ce a fost prezentat in film este un caz extrem, ceea ce se intampla in jurul nostru face parte deja din realitatea cu care ne-am obisnuit.

Citim zilnic despre tineri care s-au urcat la volan beti fiind si au ucis alti oameni a caror unica vina a fost ca s-au aflat la locul nepotrivit in momentul nepotrivit; si care scapa, apoi, de pedeapsa, pentru ca au un parinte influent. Despre copii ai unor personalitati, care fac trafic de droguri si carora nu li se intampla nimic. Pentru ca, nu-i asa, “sunt doar niste copii”.

Mi-e greu sa imi imaginez ce poate simti un parinte cand afla ca progenitura lui a facut ceva extrem de rau. Nu pot sa-mi dau seama ce mecanisme se declanseaza, astfel incat sa ia decizia stupida ca fapta trebuie musamalizata cu orice pret. E adevarat ca un parinte trebuie sa-si apere copilul, dar poate oare sa-l apere de el insusi? Se justifica actiunile parintilor atunci cand mor oameni? Atunci cand alte vieti sunt distruse de actiunile copiilor carora ar trebui sa le insufle valori? Sau incercarea de a-i acoperi este doar o incercare de a-si acoperi vina de a nu-i fi crescut cum trebuie?

Toate astea ma fac sa ma gandesc la momentul in care voi avea si eu copii si imi pun problema daca voi putea ajunge la sufletul lor astfel incat sa fac din ei oameni adevarati. Daca voi putea gasi calea de mijloc, prin care sa-i fac sa ma simta aproape de ei si, totodata, sa stie ca experienta mea de viata ii va ajuta sa deosebeasca binele de rau. Si ma pun singura in situatia extrema, in care sa iau o decizie asemanatoare cu a acelor parinti din film: oare as putea trai cu asa ceva pe suflet? Probabil ca nu, dar parintii fac, de cele mai multe ori, greseli mai mari decat copiii lor. Pentru ca, oricat se straduiesc ei, daca acel copil a dat gres o data si a scapat, va mai da gres si a doua oara…

Datorita concursului Tomatei, am ascultat piesa asta toata ziua. E mi-nu-na-ta.

Vama Veche - Iubeste

PS: Poate ma hotarasc sa spun si povestea piesei. Numa’ ca-i destul de lacrimogena si mi-e sa nu ma creada lumea prea sensibila

Nu stiu daca stiti, dar eu am o pasiune mare (si stiu ca voi fi hulita pentru ea): imi place fotbalul. Si-mi place tare de tot, nu prea ratez meciurile din Liga Campionilor decat daca e ceva foarte foarte important. In rest, in fiecare marti si miercuri, o data la doua saptamani, de pe la 9 jumate seara se stie sigur unde pot fi gasita: in fata unui televizor.

La cat de mult imi place fotbalul extern, la fel de mult urasc fotbalul autohton, fotbal care nu se mai joaca pe teren, ci in declaratii pe la teve. Stiri care mai de care mai cretinoide, facute de retarzi pentru retarzi, stereotipii in tot ceea ce se vorbeste..un mare rahat.

Tatal meu a fost dinamovist. Spun ca “a fost” pentru ca si el si-a pierdut placerea de a urmari fotbal romanesc si prefera, ca si mine sa vada ce fac aia “afara”. Si pentru ca trebuia sa imi aleg o echipa alb-rosie (sau rosie-alba, tot acolo), am ales-o din Premier League, si anume Arsenal. Mai ales ca asta-i campionatul meu preferat, nu degeaba englezii sunt aia care au inventat sportul asta.

Mno, si acum motivul bucuriei mele subite: azi incep optimile Champions League. Cu un meci de zile mari, Realul lui Raul si FC Liverpool, echipa care a facut istorie in 2005 rasturnand rezultatul unei finale de exceptie, pe care a jucat-o cu AC Milan. Evident, in seara asta voi tine pumnii pentru Liverpool. Nu numai pentru ca imi place Premier League, ci pentru ca Fernando Torres si Steven Gerard sunt doi dintre cei mai buni fotbalisti pe care i-am vazut.

Dar, depre fotbalistii mei preferati, poate alta data

LE: Pentru ca io traiesc ori inainte cu o zi, ori inapoi cu doua, am aflat odata cu inceperea meciului ca azi ma uit la Inter cu Manchester. Nu ca ar fi rau, vorba ceea Cristiano Ronaldo e mai mult decat bun pe seara asta :))

Am vazut la teveu aseara o reclama cum ca vine Madonna in Romania. Madonna?! M-am bucurat nespus, ca no, is fana de Madonna (despre care io cred ca-i cea mai misto femeie de pe planeta asta). Da, ma, imi place Madonna, Phil Collins si Mariah Carey. Am zis-o si pe asta, desi io ma tin tare ca-s rockerita. IS, da’ mai is si niste pop-eri de astia care imi plac. Si m-am gandit io sa scriu un post in care sa ma fac de ras cu preferintele mele muzicale de-a lungul timpului.

Cand eram io mica-mica, taica-meu, in afara de jazz-ul ala clasic cu care m-a invatat, mai avea scapari si mai lua cate o bada de magnetofon pe care canta Sandra, Sabrina, Bad Boys Blue si Modern Talking. Pai cand incepea “Maria Magdalena” la noi in casa, era chef, tati. Ma bucuram de numa’ si dansam cu fervoare. Ce sa mai spun de “Boys, boys”, ca atat de tare imi placea melodia aia, ca vroiam sa ma fac Sabrina cand ma fac mare.

Anii au trecut si prin clasa a 6-a deja aveam preferintele mele: imi placea de Joe de la New Kids on the Block si incercam sa invat de la un coleg pasii de rap pentru “Can’t touch this” a lui MC Hammer. Deja eram fana declarata Queen, dar mai bagam cate o Amy Grant la casetofon cand eram sigura ca nu ma aude nimeni. Iar cand si-o dat drumu’ Mariah Carey la triluri (cu “Vision of Love s-a lansat ea), aiaiai ce nebunie: nu mai vroiam sa fiu Sabrina, vroiam sa triluiesc exact ca Mariah.

Intre timp, dadusem de Genesis si imi doream (in secret, evident, ca nu cadra cu statutul meu de rockerita) sa-i vad vreodata live. Nu i-am vazut pe toti impreuna, dar l-am vazut pe Phil Collins si pot sa spun ca o fost cel mai misto concert ever. Tot intre timp, incepuse sa-mi placa si Madonna, da’ era cam naspa, ca era implicata in tot felul de scandaluri sexuale si nu prea era inghitita de parintii adolescentilor (drept urmare, nici ai mei nu se omorau dupa ea, deci, ascultam cam pe sestache).

Tot in aceeasi perioada, ma indragostisem de Backstreet Boys si topaiam ca nebuna prin casa, de cate ori auzeam la teveu vreo melodie de-a lor. “Everybody” imi da o stare de nostalgie si acum, cand o mai aud din greseala pe undeva. Si sa nu mai vorbim de melodiile alea gen DJ Bobo, The Real McCoy, 2 Unlimited si altii, ca in fiecare saptamana aveam o alta melodie preferata.

Si, daca vreti sa stiti, mai am si acum pe un disc o melodie de-a lui Wilson Philips. Adica asta:

No, ca mi s-o ridicat usor tensiunea, de dimineata. Dintr-un motiv stupid, bineinteles, ca io nu ma ‘nervez decat din motive tampite.

Aseara, adormind pe la mijlocul unui episod din “The Outer Limits”, am pierdut desfasurarea live a Oscarurilor (mno, oarecum live pentru mine, urma sa vizionez cateva site-uri, cu tasta F5). De dimineata, cum m-am trezit, am pornit calculatorul si m-am pus pe urmarit rezultatele, care m-au bucurat foarte mult: Sean Penn - cel mai bun actor, Slumdog Millionaire - cel mai bun film, Kate Winslet - cea mai buna actrita si Penelope Cruz - cea mai buna acrtita in rol secundar.

Si motivul nevrozei mele: pe o gramada se site-uri, o gramada isi dau cu parerea despre cat de prost e Slumdog Millionaire; ca e o poveste idioata, usurica si fara substanta. Ca e plictisitor. Ca e film indian (???). Numai motive aiurea. Acum, fiecare are dreptul la o parere, asa e. Insa ma surprind comentariile altora pentru ca eu credeam ca lumea o sa aprecieze o poveste de suflet dintr-o mare de povesti cu efecte speciale. Credeam ca oamenii o sa simta bucurie cand vizioneaza un film in care ideea principala e aceea de a-ti urma visul, oricat de greu ti s-ar parea sa-l atingi.

Dar, banuiesc ca oamenii sunt satui de povesti. Sunt satui de fericirea altora si sunt frustrati de nefericirea lor. Vor filme cu Holocaust, crime, razboaie si roboti care se transforma. Cineva spunea, pe unul din site-urile cu pareri pro si contra, ca Slumdog Millionaire pare o poveste a fratilor Grimm. Si? Asta ar trebui sa-i taie din valoare?

Cand o sa-mi mai propun sa stau in casa tot weekendul, va rog sa veniti sa-mi dati doua palme. Sau mai multe, pana imi revin. Ca io, daca iau o hotarare, ma tin de ea. Drept urmare, am stat in casa ieri si azi. Literalmente. N-am iesit nici macar pana la magazinul din colt. Nicaieri. Nu mi-o trebuit nimic, imi facusem aprovizionarea de vineri asa ca…am stat. Si n-am stat oricum, ci cu telefoanele inchise. Asa, sa fiu io sigura ca toata lumea pricepe ca nu vreau sa fiu deranjata.

Am vazut o gramada de filme, de la cele mai noi pana la cele mai vechi. Am suspinat dupa Hugh Jackman in “Australia”, am ras de Jerry Lewis in “The Errand Boy” sii am tremurat de frica privind “The Cube”. In seara asta m-am uitat pana si la stiri, dupa nush cata vreme. Numa bine, ca iar m-am lecuit de stiri pentru o perioada.

Stand eu asa, cu mine, mi-am dat seama ca nu-i chiar cea mai fericita alegere compania mea. Nu de alta, dar singuratatea impusa nu face altceva decat te forteaza sa-ti faci planuri. Ori eu nu vreau planuri, nu-mi plac, cel putin nu cele legate de viata mea. Mi-am dat seama cat de mult imi place sa traiesc clipa si cat de putini inteleg asta, la cei din jurul meu ma refer. Dar sa nu alunecam pe panta psihanalizei, m-am analizat eu destul zilele astea .

Mi-am dat seama ca abia astept sa merg maine la munca. Vedeti cat rau fac doua zile petrecute in liniste? Si pentru ca weekendul asta am si gatit (foarte bine, ca de obicei), am mancat mai mult decat ar fi trebuit, drept urmare, saptamana care vine iar stau in post si rugaciune. Sau numai in post.

Ah, si mai am o frustrare. As fi vrut sa vad Oscarurile in seara asta, dar n-am HBO. Sa nu-mi dea nimeni varianta cu netul, ca am internet de la Vodafone si nu pot sa vad nimic online. Ceea ce-i nasol, pentru ca am dormit cam mult si acum sunt treaza ca o bufnita si filmele s-au terminat.

Sugestii, careva?

Muzica numa’ buna pentru dereticat prin casa

Shakedown - At night

Ieri, fiind ziua prietenei mele (puiu, la multi ani), mi-am calcat putin peste hotararea pe care am luat-o (adica aia de a nu mai bantui prin crashme weekend de weekend) si am purces la o usoara distractie, de vineri. Am inceput usor si relaxat la ea acasa, apoi am plecat creanga prin oras. La un club. Nu-i dau numele, ca-l fac de ras.

Ajungem noi acolo, iar la intrare ne opresc badigarzii, sa ne ceara bani. Imi dau seama ca m-am invatat prost, ca la Fratelli nu e intrare. In timp ce ne taie biletele, unul dintre malaci ne intreaba: “aveti rezervare?”. Noi zicem ca nu, el ne indeamna sa-l cautam pe Luci si sa rezolvam cu masa. Moama, zic, ce full is astia, las, ca daca nu-i masa, stam la bar si asa io-s fascinata de barmani. Explic alta data ce si cum.

Intram in club…stupoare. Nu era nimeni. Nimeni, in afara de personal, of course. Ne intampina Luci, care ne intreaba de rezervare :)). Omule, esti nebun? E 12 si ti-e clubul gol. La ce dracu’ ma intrebi de rezervare? Vrei sa faci pe interesantul? Io, desteapta lu’ papuc, ca nu ma pot abtine, il intreb: “da’ auzi, voi aveti party privat in seara asta? V-ati chemat toti prietenii imaginari si acum chefuiti?” Creca s-o suparat putin pe mine, dar facand parte din grupul singurilor clienti pe care ii are, s-o abtinut sa-mi zica ceva. Desi am citit in ochii lui ca ar fi vrut.

Dupa vreo 2 pahare de suc de mere (eu) si cateva pahare de suc de mere cu whisky (ceilalti) s-a incins atmosfera (intre noi) si ne-am dus la DJ sa-i cerem neshte muzica. Ce pana mea, eram singuri, puteam sa ascultam si Bach daca aveam chef (mie imi place mai mult Haydn, da’ no, asa a sunat replica venita de la unul din grup). Si i-am cerut Armand van Helden (pana mea, muzica de club, da’ si cu ceva vorbe). S-o uitat ala la noi de parca i-am fi cerut sushi cu sos wasabi: “Da’…n-am!” Cum kkt n-ai? Cum sa fii DJ intr-un club si sa nu ai van Helden? Mno, l-am lasat in amarul lui si ne-am intors la masa.

Intre timp, mai venisera unii. Cu niste pitzipoance, care s-au suit pe un fel de podium aflat in fata mesei si au inceput sa danseze. Mno, vorba vine sa danseze, ca io n-am vazut in viata mea doua femei care sa se miste mai prost. Nu tu ritm, nu tu tinuta..nimic. Si asa mi-am dat io seama ca, de fapt, pitzipoancele nu stiu sa danseze, dar in alte cluburi nu se vede, ca-i plin de lume in jurul lor. Una dintre ele avea tzatze si dadea din ele, cealalta avea cur si, evident, dadea din el. La un moment dat, ma gandeam de ce s-or fi chinuit baietii aia sa le aduca in club, era clar ca pierdeau timpul, puteau sa le duca la zimmer direct.

La o vreme, n-am mai gasit nimic interesant de urmarit, asa ca ne-am grupat in doua taxiuri cu destinatia Club 30. Io am facut un mic artificiu, am lasat colegul de taxi la club si eu am plecat acasa. Ca mi-am dat seama ca nu-i funny deloc sa fii treaz intr-o mare de oameni beti.

Azi si maine..liber la lene: filme, filme si iar filme. Ficatul meu urla de bucurie si-mi multumeste ca-l chinui doar cu cola si cafea. Weekend placut!

Dupa cum se vede (e al doilea post scris pe ziua de azi), ma plictisesc. As avea treaba prin oras (multa, de altfel), dar azi e ziua cea mare pentru caruta mea: a plecat la verificarea in vederea inmatricularii (ma apuca rasul cand ma gandesc ce zic aia cand o vad).

De plictisit, ma plictiseam si aseara, stand in sala de asteptare a unui cabinet ginecologic. In care sala de asteptare, evident, se aflau si niste reviste pentru femei. Pun mana pe un Cosmopolitan si o iau metodic, cu titlurile de pe coperta: Andreea Patrascu si interviul ei in exclusivitate pentru Cosmo. Primul gand: cine dracu-i Andreea Patrascu? Am trecut rapid peste primul gand si imi plimb ochii mai departe: 45 de trucuri sexuale pentru a-l innebuni (pe el, lumina ochilor tai, of course). Aaa, zic, deci sa citesc, sa-mi imbogatesc cunostintele.

Dumnezeule mare. In momentul in care am inceput sa lecturez trucurile astora, am izbucnit intr-un ras violent, de se uitau aialalti la mine de parca eram ciumata. Sa spicuim, asadar, din memorie:

“Leaga-i la baza penisului un ciorap lycra, cu doua noduri. Asta e recuzita foarte buna pentru pozitia girl on top pentru ca tu o sa simti nodurile alea exact unde trebuie”. WTF? Pai daca-l leg, nu-l ucid? Eu am auzit ca sangele tre sa circule prin organul ala, nu sa ramana acolo. Mnoh…

“Cand iti face sex oral, spune-i sa deseneze opturi cu limba”. Da…serios? Un sase n-ar fi bun?

“Cu o mana impinge-i penisul spre stomac (???) iar cu cealalta mangaie-l in zona ditre anus si mingiute cu miscari circulare”. Pana mea, astia iti spun sa-ti iei dracu’ cu tine in pat o foaie cu sfaturile lor de kkt , sa te mai uiti din cand in cand pe ea: “oare..cum era aici? stai sa ma uit, ca am uitat”.

N-am rezistat sa citesc mai mult de 10 sfaturi, deja radeam cu sughituri. Si ma gandeam care o fi publicul-tinta pentru sfaturile astea? Ca sper din tot sufletul ca nu exista femei care sa invete sa faca sex citind Cosmopolitan. Nu de alta, dar am avea prea multi barbati traumatizati…