Cum a fost Oradea? Nu asa cum ne-am fi asteptat. Insa, vorba Cristinei, sper sa nu apuc momentul in care o sa fiu vreodata multumita de vreun eveniment la care fac parte din organizare. De ce nu a fost asa cum am fi vrut? Au fost putini participanti, mult prea putini pentru dorinta pe care o auzeam exprimata pe bloguri, forumuri si alte cele. E ceva de genul: “daaa, haideti si la noi, pe noi nu ne remarca nimeni pentru ca nu suntem din Bucuresti”, insa atunci cand se ofera sansa, multi nu stiu sa profite de ea.

Cei care au venit, au fost foarte interesati de ceea ce se intampla acolo, iar ideile prezentate au foarte mare potential. Juriul si-a facut treaba impecabil, iar la sfarsit i-am vazut incantati de tot conceptul proiectului. Probabil ca asta e motivul pentru care Eric Prenen a venit la noi, inainte sa plece, ne-a strans mana si ne-a spus: “See you in Timisoara. This jury will come”.

Ne pregatim asiduu de Sibiu. Avem emotii, ca intotdeauna, pentru ca am vrea ca Sibiul sa vina mai pregatit, cu mai multe proiecte si mai multi participanti. Pana la urma, e vorba de o finantare de 20.000 de euro, asta ar trebui sa fie un motiv suficient de bun pentru ca oamenii cu idei sa fie impulsionati sa-si prezinte posibilele afaceri.

Vom fi in Paltinis, in data de 4 septembrie 2010, la Casa Turistilor, incepand cu ora 11, unde va asteptam cu nerabdare si curiozitate. Vom pleca din Sibiu, de la Sala Transilvania, la ora 10. Programul il gasiti aici.

In timpul liceului, la orele de sport (de la care nu lipseam, in ciuda antrenamentului pe care il aveam la handbal), am jucat volei la greu. M-as fi dus afara, la baieti, care tineau cate un campionat de baschet in fiecare saptamana, insa ei erau atat de mari si de puternici incat m-as fi pierdut printre ei, oricat as fi fost de inalta. Ma surprindeam, cateodata, admirandu-i, fascinata de felul in care sareau si alergau pe teren.

Apoi am dat de televizor si meciurile din NBA, difuzate noaptea, la ore atat de mici incat, ca sa le vad, trebuia sa ma chinui sa raman treaza pana la ora la care incepeau. Era un spectacol senzational. Acum nu mai urmaresc nici meciuri din NBA, nici nu mai practic vreun sport (doar merg pe jos mult, foarte mult) si m-am orientat catre fotbal, de vreo 5 ani incoace.

Baschetul a fost o dragoste neimplinita pentru ca niciodata nu am fost in stare sa arunc la cos. Deh, femeie. Dar intotdeauna am expresia aia de fascinatie pe fata, atunci cand urmaresc un grup de oameni care “se joaca” cu mingea aia imposibil de tinut in mana.

De ce vorbesc de baschet? Pentru ca incepe Cupa Timisoara, in data de 2 septembrie. Pentru ca echipa de baschet a Timisoarei a castigat in sezonul trecut Cupa Romaniei, in conditiile in care jucatorii nu mai primisera salariul de mai bine de jumatate de an. Pentru ca eu cred ca in Timisoara putem avea performanta sportiva si in alta parte decat la fotbal si pentru ca acei baieti care isi dau sufletul pe teren merita incurajati cu toata forta.

Sa mergem la meci, dara. Sa strigam, sa incurajam, sa-i facem sa simta ca nu joaca doar pentru 100 de oameni. Sa ii facem sa simta ca joaca pentru tot Banatul.

Io-s mandra de felul in care se misca lucrurile in Timisoara. Cand i-am cunoscut pe Cristina si pe Alex, in prima luna a acestui an, nu imi inchipuiam ca o sa si ajung sa lucrez cu ei. Cand am participat la prima editie de Startupdays, nu m-am gandit ca o sa ajung sa fac parte din echipa care organizeaza acest eveniment si care incearca sa-l creasca si sa-l aduca la niste standarde de care orice antreprenor ar fi mandru. Inca n-am ajuns acolo, mai avem mult de lucru, dar spre asta ne indreptam.

Zilele astea am muncit mult, cu totii, cot la cot, asa cum mi-am dorit sa o facem. Avem o luna plina, in care vom merge sa adunam idei prin tara. Vineri Sambata, pe 28, suntem la Oradea, unde vom asculta idei pentru un start-up in online. Vom avea oameni in juriu care vor ghida si vor da niste sfaturi care sa-i ajute pe cei care doresc sa se afirme. Nu mai trebuie decat sa va inscrieti, atat pe voi cat si ideea voastra, in formularul special de inscriere de pe site-ul Startupdays.ro.

Stati aproape de site, acolo vom da toate informatiile necesare. Eu o sa adun pentru voi si partile care nu se vad pe site-ul oficial, asa, ca sa ne stim transparenti

Ma tot gandeam, zilele astea, cat de multi oameni din jurul meu au ajuns, la un moment dat, sa nu-si mai poata controla defectele fata de mine, iar asta m-a facut sa cred, de fiecare data, ca nu stiu sa “citesc” un om atunci cand il intalnesc. Firea mea e atat de deschisa incat acord incredere fiecarui om intalnit si apoi incep sa tai, pe masura ce omul acela imi inseala increderea.

E foarte ciudat sentimentul pe care il ai, dupa o vreme (destul de lunga) in care ai incercat sa cunosti un om, iar apoi iti dai seama ca omul ala e o necunoscuta mai mare decat daca ai vedea o figura oarecare pe strada, indiferent de ceea ce ati trait impreuna. Mi s-a intamplat asta cand am divortat si mi s-a mai intamplat o data cu o prietena foarte buna, cu care am trait atatea momente bune si rele incat, atunci cand ea a devenit rea si insensibila, am fost bulversata.

Probabil ca si eu, la randul meu, am provocat dezamagiri cand a fost vorba sa-mi arat defectele. Pentru ca le am, sunt multe si, cateodata, imposibil de controlat. Mai ales atunci cand, luptand pentru ceva ce-ti doresti din tot sufletul, nu-ti permiti sa le lasi sa iasa la iveala, pentru ca ai pierde tot ceea ce consideri important. Insa, cred eu, intotdeauna am vrut sa cred ca sunt capabila sa recunosc ca nu sunt perfecta si sa indrept ceea e am facut rau.

Perfectiunea nu exista si nu te face fericit. Ba din contra, esti mai nefericit ca niciodata, cautand-o. Si cred ca singura maturitate pe care o poti obtine cu adevarat e sa admiti ca poti gresi, poti sa pierzi si poti sa cazi atunci cand totul pare ca e pe culmile fericirii. Ca in viata nu poti sa controlezi totul si ca oamenii sunt asa cum sunt. Sa inveti sa-i iubesti cu defecte si sa te desprinzi atunci cand defectele alea pun in suflet o amaraciune care te intuneca si te face sa te refugiezi in promiscuitate.

Sa pleci cand indiferenta te ucide.

De ce zic onoarea, cand o tara intreaga il blameaza pentru ca se cearta cu ProTv-ul pentru niste bani din drepturi de autor? Pentru ca omul asta are unul dintre cele mai curate suflete pe care le-am intalnit in viata mea. A venit la licitatia pentru Daniel cu inima deschisa, a cantat, a licitat si apoi a facut cadou ceea ce avea mai de pret: partitura piesei “Zece”, pentru care s-a judecat cu Ministerul Culturii.

Pentru ca a fost alaturi de Timisoara si timisoreni in marsul de pe biciclete din aprilie si a venit sa pedaleze pentru cauza noastra, pe ploaie, desi nu avea nimic de castigat din asta, in afara de o raceala zdravana.

Si, mai ales, pentru ca omul e de o sensibilitate aparte atunci cand canta. Stiu ca am plans la concertul pentru Daniel, atunci erau, poate, alte conditii, dar piesele lui intotdeauna m-au miscat, chiar daca nu sunt un fan declarat al pieselor lui.

Organizatorii au pus in vanzare bilete la pretul de 25 de lei. Totusi, pentru studenti sunt niste locuri speciale, in fata scenei, pe niste perne moi, iar accesul se face cu carnetul de student la purtator, pretul biletului fiind de 15 lei.

Avem si un concurs la care se dau (cum altfel) zece invitatii duble, concurs pe care il gasiti pe blogul Trender, foarte simplu, de altfel: scrieti acolo refrenul vostru preferat de la Chilian si apoi lasati un link cu profilele de Twitter si/sau Facebook.

Mno, ne vedem vineri, zic.

De ce cred ca n-o sa reusim. In primul rand, din cauza infrastructurii. Toate drumurile de acces inspre Timisoara sunt absolut bombardate. Cu exceptia rutei Lugoj - Timisoara (via Recas) si Arad - Timisoara (care a inceput sa se strice pe cateva portiuni), absolut tot ce inseamna sosea nationala e sub orice critica. Sa nu mai vorbim de celelalte sosele ale zonei, care sunt in reparatii de cand le stiu io: Lugoj - Caransebes - Dr. Tr. Severin si Lugoj - Deva. Pai pe unde sa vina oamenii sa asiste la spectacole si alte manifestari culturale, daca nu au cum sa ajunga la noi?

Datorita faptului ca nu avem nici o manifestare culturala cu traditie si care ar putea sa aduca in Timisoara si mai multi turisti. Sibiul avea deja o traditie cu Festivalul International de Teatru, care in 2007 ajungea la cea de-a 14-a editie si care a cantarit mult in balanta cand s-a luat decizia ca Sibiul sa fie capitala culturala. Desigur, avem festivalul Plai, care anul asta ajunge la cea de-a 5-a editie si8 care exprima foarte tare multiculturalitatea devenita deja emblema pentru Timisoara. Mai avem si IRAF-ul, si, poate, Festivalul de Jazz de la Garana ar putea intra in lista. Singura problema e ca nu sunt promovate destul si ca municipalitatea nu se implica destul in a le sustine.

Pentru ca Timisoara inca sufera la aspectul general. Gropi pe strazi, locuri insuficiente de parcare, curatenia care este facuta impecabil in zona centrala si uitata cu desavarsire in cartierele marginase. Eu stau in cartierul Soarelui, zona foarte misto, de altfel, care “beneficiaza” de doua fantani arteziene proprii: niste tuburi din care se scurge apa, de multe ori urat mirositoare, pentru ca niste unii care vor sa construiasca un complex de blocuri+birouri nu si-au facut temele si au inceput constructia direct pe panza freatica.

De ce cred ca o sa reusim. In Timisoara exista aproape 15.000 de cladiri istorice (cele mai multe din tara), deci, in teorie, e un oras-monument. Istoria orasului e una fabuloasa, iar faptul ca avem trei teatre de stat, care tin reprezentatii in trei limbi, ar putea fi un atu important.

Primaria incepe sa se implice in dezvoltarea sportului (ieri au anuntat ca vor sustine financiar echipa de baschet a Timisoarei), iar asta e un semn ca ar putea sa se implice si in alte chestii, gen reconstructia cladirilor-monument alterate de autorizatiile de modificare obtinute in anii trecuti. Asta inseamna ca, foarte repede, e nevoie si de repararea strazilor si schimbarea sistemului de canalizare care, cel putin in partea centrala a orasului (cartierul Cetate), e defectuos rau.

Pentru Sibiu, faptul ca a fost capitala culturala a schimbat fata orasului. Si nu numai atat, s-au facut niste modificari si la structura sistemului de canalizare, s-a refacut sistemul de electrificare, practi, s-a reconstruit, pastrandu-i-se farmecul de oras medieval. Poate ca si pentru Timisoara s-ar putea face acelasi lucru.

Considerati acest articol o invitatie la discutie. As vrea sa aud parerile timisorenilor sau ale acelora care au vazut orasul, scrieti pe blogurile voastre, daca doriti, pentru ca eu una imi doresc enorm sa asist la schimbarea la fata a Timisoarei pentru un eveniment de un an de zile, care ne va pune definitiv pe harta Europei.

Prima ar fi personalitatea mea de zi cu zi. Zi normala, fara evenimente majore, in care ma trezesc dimineata, imi fac o cafea si purced la dat telefoane. Sunt calma, relaxata, rad, ma enervez, nimic iesit din comun. Mai arunc un ochi pe interneti, mai pun o muzica de fundal, mai plang ca n-am timp de citit, chestii de astea, lejere. Astea sunt zilele in care imi place sa vorbesc cu sora-mea, sa radem de diverse chestii, sa cant prin casa si sa fac curatenie.

Apoi sunt eu, cea profesionala. Vorbesc la obiect, dar nu uit sa strecor niste zambete, ca doar nu faci vanzari uitandu-te, sec, in ochi clientului. Destul de transanta, incerc sa imi stapanesc emotiile atunci cand lucrurile nu se intampla cum vreau eu sau atunci cand se intampla prea bine. Femeie fiind, mi-a fost destul de greu sa ma obisnuiesc cu avansurile unora dintre clienti, dar am invatat sa le fac fata si sa ma fac ca nu pricep unele aluzii. Oricat de “pe fata” ar fi fost.

Nebuloasa contra-timp. Ca taifunu’. Ma irit din orice rahat, desi pana acum am invatat ca nu trebuie sa arat asta. Sunt o bomba cu ceas care poate exploda oricand. Acum vreo 5-6 ani, pe vremea cand lucram cu Orange, aveam de predat in data de 3 ianuarie un inventar general al magazinelor care se aflau sub obladuirea mea. Cand am ajuns la birou in data de 3 dimineata si am vazut ca doar 2 magazine din 11 au trimis inventarierea, am facut “exploza”. 17 oameni au avut penalizari la salariu, dar nici n-au mai intarziat vreodata cu vreun raport

Eu mai si beau, asa, sporadic. Si e asa simpatica femeia aia care iese la suprafata dupa trei nefiltrate, de nu va dati seama. Mie imi vine sa rad intotdeauna, dupa ce ma trezesc. Ca atunci cand beau, n-am nici o apasare pe lumea asta. Si fac toate prostiile, zici ca-s un copil ca si-o descoperit ce stii ce jucarie. Cateodata ma mai supar, ca sunt oameni care nu stiu sa se joace cu mine, dar no, n-ai ce-i face. A, era sa uit: cand am starea asta, imi pasa cel mai putin ca sunt femeie, nu vreau decat sa dansez si sa ma simt bine.

Partea intunecata e atunci cand sunt semi-depresata. Ca total n-am fost niciodata, Doamne-ti multam’. Am o alura de gri in jurul meu si nu vreau sa vad pe nimeni. Nu ma dau pe blog, nu ma dau pe twitter, nu ma dau pe messenger, nu raspund la telefon. MAxim doua zile, ca dupa aia imi revin. Ce e mai ciudat e ca niciodata nu am un motiv pentru ca aceasta personalitate sa iasa la suprafata. Pur si simplu ma trezesc cu capsa pusa.

Nebuloasa care va scrie azi e aia entuziasmata si fericita. De ce? Cine stie. Poate pentru ca ma bucur ca pot sa fac ceea ce mi-am dorit. Poate pentru ca am vazut ca orice decizie gresita am luat in viata, pana la urma s-a dovedit a avea un efect benefic. Poate pentru ca am invatat ca momentele de fericire pura sunt atat de rare incat ma bucur de ele cat de mult pot.

Si poate pentru ca azi am ascultat piesa asta:

Weekend-ul a fost unul inedit. M-am simtit ca un veritabil turist, poate si din cauza faptului ca vineri dimineata mi-am facut si eu bagajul si am plecat spre River Grill House, de la Sag. Timp de o jumatate de zi am alergat dupa invitati, iar seara am fost la TVR Timisoara, impreuna cu Corina, sa le povestim despre bloguri si initiative offline.

Sambata dimineata m-am trezit cu niste emotii cat casa, insa m-am linistit cand i-am vazut pe toti entuziasmati de plimbarea pe care urma sa o facem prin Timisoara. Insa nimic nu m-a pregatit pentru avalansa de presa prezenta la eveniment. M-au luat ca din oala, sa le dau interviuri, sa le povestesc de ce facem adunarea asta de oameni (pe mine si pe altii, bineinteles, ca era plin de vedete internaute). Oameni care au fost multi, multi de tot (la una dintre numaratori ajunsesem la 52 de oameni care il urmau, entuziasti, pe Dan, ghidul nostru).

Mi-e greu sa povestesc cum a fost plimbarea si cat de multe am aflat despre orasul meu de adoptie. Ma abtin sa comentez despre partea organizatorica a turului, ii las pe altii sa faca asta. Dar nu pot sa nu fiu extrem de mandra de cei care au pus la cale toata aventura asta si in mod special vreau sa ii multumesc Amaliei Matei si lui Emil Cristescu. Astia doi oameni sunt, pentru mine, esenta sufletului de banatean.

Sunt atatia oameni care au muncit pentru tur: au fost Cristina si Daniel, cu care am lucrat cot la cot; au fost bloggerii timisoreni care s-au implicat foarte mult ca lucrurile sa se desfasoare dupa plan; a fost Dan, ghidul, un om senzational; au fost invitatii nostri din Cluj, Alba, Oradea si Bucuresti, care ne-au transmis tuturor o stare de bine si entuziasm. Si daca a fost vreun moment in care aproape ca mi-au dat lacrimile, a fost acela in care am realizat ca stau in locul in care Timisoara s-a adunat si a dat jos comunismul.

Sa ma iertati ca nu scriu (si dau doar niste link-uri) despre toti cei pe care i-am vazut (si admirat pentru rezistenta) intr-o zi de sambata, in care am respirat aerul unei Timisoare racoroase. Caci da, Timisoara ne-a primit pe toti cu o vreme perfecta pentru plimbare, coplotand impreuna cu noi pentru o zi cu adevarat reusita: Richie, Daciana, Crina, Dan, Sora, Elena, Nicole, Ovi, Corina, Raul, Milo, Sirg, Deme, Ily, Adelina, Alex Bleau, Cristi, Dan Patrascu, Boghi, Adi Dragos si Bloo. Iar pentru efortul de a veni pana la Timisoara, trimitem multumiri catre: Maka, Florica si Zicu, Alex, Corina, Iulia, Andrei, Miruna, Radu si Daniel, Ana, Lili si Laurentiu.

Multumesc Blue Air pentru ca i-a adus pe bucuresteni, Porsche Timisoara pentru ca ne-a oferit masinile cu care i-am plimbat pe invitati pana la Sag si inapoi, Hotel Timisoara pentru cazare, mancare, buna dispozitie si grija, in general, KFC pentru pranzul delicios, Trabucuri pentru udarea gatlejurilor la party si nu numai, Start Up Days pentru sustinerea evenimentului.

Iar voi, toti cei cu care am ras si am simtit emotie zilele astea, sunteti mai mult decat speciali pentru mine. Va multumesc ca ati fost acolo si ca, impreuna, ca de fiecare data, ne-am unit si am aratat tuturor ca se poate.

LE: Am uitat chiar de Andreea, nush cum se face, ca ea a scris prima despre toata actiunea asta. Te pup, dear (multumesc heitarului meu, mai pe faza decat mine)

PS: aici aveti pozele mele si ale Cristinei, iar aici puteti vedea monitorizarea de presa.

Umilinta e o chestie exacerbata la romani. De cand ne stim, a trebuit sa ne supunem cuiva, fie ca au fost romanii, turcii sau comunistii, noi am tinut capul plecat. Drept urmare, in momentul in care faci ceva si vrei sa te lauzi cu realizarea ta, vin o suta de alti oameni sa iti dea in cap si sa iti spuna ca tu ai o parere gresita, ca de fapt tu n-ai facut nimic notabil si ca tine puteau face multi. Normal, te intrebi ca boul “dar de ce altii n-au facut?”, insa ramai cu intrebarea in aer si pui capul la cutie ca no, daca aia o suta de oameni iti spun ca puteau si altii si ca esti prost, au dreptate.

Toata lumea il acuza pe Zoso de aroganta. Dar, de ce n-ar fi? A deschis niste drumuri, a avut curaj sa continue atunci cand l-au injurat o gramada de oameni, isi poate permite sa fie transant exact atunci cand are el chef. Ce-ar trebui sa faca, sa se ascunda si sa scrie despre floricele? Toata lumea se ia de VisUrat ca e negativist si ca nu are o toleranta mai mare fata de tigani. Pai daca omul are o parere, ar trebui s-o inghita doar pentru ca altii nu sunt de acord?

E adevarat, linia dintre aroganta si ridicol e foarte fina si e foarte usor de trecut dintr-o parte in alta. Putina umilinta sau, daca vreti, putina smerenie, e necesara intotdeauna. Bineinteles, nu gratuit, doar de dragul de a demonstra ceva, ci venita din interior, atunci cand, de exemplu, stai de vorba cu niste oameni care te apreciaza si in fata carora poti sa fi tu insuti. Incapatanarea in aroganta e cel mai rau lucru care se poate intampla, oricat ar fi mintea ta de stralucita si pericolul de a ajunge “Geniul pustiu” al lui Eminescu e foarte mare.

Iar eu o sa continui sa fiu aroganta, atunci cand e nevoie, pentru ca, atata timp cat eu imi arat respect sau cat timp ii respect pe altii, pot sa cer si eu respect la randul meu.

Lucram mult si nu deosebeam noaptea de zi, dar, intr-o seara, am decis sa fac pe jos drumul pana acasa. Drumul era destul de lung, iar eu inca nu reusisem sa-mi invat traseul foarte bine. Evident, m-am ratacit si am ajuns undeva pe la podul Michelangelo, cand eu trebuia sa ajung pe langa stadion. Am oprit un domn, sa cer indicatii, el s-a oprit, mi-a aratat in ce directie trebuie sa merg si mi-a spus: “Domnisoara, mergeti incet, e asa o zi frumoasa, iar Cimisoara noastra s-o facut toata verde. Sa respirati adanc, ii bine”.

Cand am vorbit cu Corina, sa aducem proiectul ei si la Timisoara, doar asta aveam in cap: sa le aratam si altora cat ii de bine sa respiri aici. Cat de frumos e sa stai pe banci in Piata Unirii sau sa mirosi aerul curat din Piata Traian. Si, bineinteles, cat de mandra sunt eu ca am ales sa locuiesc intr-un oras in care oamenii mai zambesc pe strada, in care claxoanele se aud rar spre deloc. BlogDeTurism impreuna cu bloggerii timisoreni, s-au unit si au pus la cale micul si frumosul eveniment.

Multumesc unor oameni cu mare suflet, care ne-au ajutat sa punem pe picioare acest tur: Hotel Timisoara, pentru cazare, masa, rezolvat multe chestii de vizitat si implicare activa in organizare (alaturi de Amalia Matei - una dintre cele mai misto femei cunoscute de mine vreodata); Porsche Timisoara care, ca intodeauna, e alaturi de noi, oferindu-ne masini ca sa-i plimbam pe invitati dintr-o parte in alta; KFC, dragii de ei, care ne dau papa ca sa rezistam la un epuizant tur de Timisoara; Blue Air, care ne va zbura invitatii care vin de la capitala; Tabucuri.com, care, cum altfel, ne da de baut, ca nici o tigara nu merge neudata. Sustinatori de seama sunt si cei de la StartUpDays.

Si, de asemenea, multumiri speciale lui Dan Caramidariu, care a acceptat provocarea oferita de noi, aceea de a incerca sa povesteasca istoria Timisoarei unui grup de aproape 50 de oameni. Asa ca, ne vedem sambata, cu mic, cu mare, si cu muuult entuziasm