FITS 2018 – din spatele emoțiilor

guo feng Stau de două zile cu foaia goală de WordPress și încerc să aleg momente și emoții despre care să scriu. Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu înseamnă, pentru mine, al doilea an consecutiv în echipa de organizare și alți mulți ani înainte printre spectatori.

Cele zece zile de festival – plus nu-știu-câte înainte de el, plus încă o săptămână-două după – sunt un camion de emoții de tot felul. Emoții bune, alea care-mi dau putere să mă trezesc dimineața după doar câteva ore de somn sau cele care mă împing neștiut atunci când fizic nu mi-e bine. Atâtea întâlniri, atâtea discuții, atâtea spectacole de excepție și atâtea zâmbete și îmbrățișări n-au cum să mă facă altfel decât foarte fericită cu munca mea.

În spatele cortinei de la FITS e multă muncă. Imensă. Nopți nedormite, sute de cafele, uneori antibiotice sau analgezice, milioane de pași alergați între locurile în care se întâmplă evenimentele, sute de invitați, sute de voluntari, mii de participanți, tot mii de nopți de cazare, alte sute de mii de kilometri făcuți de șoferii noști cei eroi. E o mașinărie cu o grămadă de brațe din care cresc alte brațe mai mici și tot așa.

Cearcăne și fericire. O mare de sentimente care vine în valuri largi, mai ales în ultima seară, când lacrimile și mulțumirile curg mai abitir decât berea de la clubul festivalului. „Mi-e rău de somn, dar mai stau câteva minute cu voi” e cea mai uzitată frază a ultimei nopți la FITS; atunci când mai tragem un pic de noi, atât cât să ne mai privim ochi în ochi și să spunem, cu liniște-n suflet, „suntem bine, am reușit”.

Deschiderea de la spectacolul celor de la Kolben Dance Company. Lacrimile din timpul reprezentației „Laptele mamei” – Kibbutz Contemporary Dance Company. Momentul de ochi în ochi cu un actor de circ contemporan (Lurrak – „Revoltă prin muzică”) și starea de bine de după spectacol. Lacrimile Ofeliei Popii după Faust. Dansul de la clubul festivalului. Prăjiturile primite de la echipa de voluntari; și cafeaua pe care mi-o aduceau dimineața. Gospelul din biserica Romano-Catolică (Piața Mare) și ”This Little Light of Mine” cântat și dansat așa cum am văzut că se face în filme în bisericile din SUA. Paharele de vin împărțite cu my one & only C. Mâncarea de la Pardon Cafe adusă la nas, numai să mănânc. Momentele mele din ediția acestui an. Puține, foarte puține sunt aici, sper să mă țină memoria (și inima) să le păstrez pe toate)

Am fost culegător de emoții la FITS 2018, o meserie creată de cei de la UniCredit Bank pentru Fabrica de Cultură – locul în care se joacă Faust, Metamorfoze sau Povestea prințesei deocheate (toate producții-gigant ale TNRS regizate de Silviu Purcărete). Și să știți că le-am cules pe toate, ale mele și ale altora, pentru una dintre cele mai frumoase ediții de festival.

*Foto: Cristi Cojocariu (e fotografia mea preferată dintre toate cele de la ediția 2018; spectacolul se numește ”Guo Feng” și e realizat de Beijing Dance Academy)


2 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *