Până unde poți merge în numele cinematografiei?

© Fot Jaros?aw Sosi?ski / Film IT Unul dintre motivele pentru care filmele europene (sau filmele de festival, în general) nu au așa mare succes la public este că subiectele abordate sunt din sfera vieții de zi cu zi. În general, regizorii/scenariștii unor astfel de filme tind să-și pună pe ecran angoasele, frustrările, momentele mai puțin plăcute trăite sau observate de-a lungul vieții. Și cine vrea să vadă în mod recurent cinematografie care vorbește ȘI despre momentele mai puțin frumoase ale vieții?

Pentru mine, filmele astea sunt terapie. Nu caut entertainment în mod constant, mai am nevoie și de câte un reality check din când în când, așa că filmele de festival sunt, din punctul meu de vedere, ceea ce avem cu toții nevoie când ne plictisim de puști, tancuri, spioni și efecte speciale.

Totuși, ajung să văd unele filme după care stau și mă întreb cât de departe poți merge în numele creării unui produs artistic. Dacă, la adăpostul creației, poți să arăți orice, oricum, oricând. E întrebarea pe care mi-am pus-o după ce-am văzut Irreversible )un film impecabil, de altfel, dar care a avut o scenă explicită și extrem de credibilă a unui viol) și încă o dată ieri, după proiecția din competiția TIFF 2017 a filmului Playground.

Filmul urmărește o zi din viața a trei copii de vreo 12 ani, fiecare dintr-o familie complet disfuncțională. Prima jumătate a filmului arată dimineața fiecăruia dintre ei, cu fricile și frustrările lor, iar a doua jumătate este despre interacțiunea dintre ei. Un film în care „familia tradițională” este pusă pe un loc numai bun de judecat de către spectator, iar bully-ul de la școală și alegerile greșite de adolescenți sunt, de asemenea, radiografiate până la ultimul oscior.

Finalul filmului este devastator. Complet devastator, am avut nevoie să mă plimb vreo două ore (prin ploaie) ca să-mi revin cât de cât. N-am să spun care e, nu obișnuiesc să dau spoilere, dar spun atât: la premiera mondială de la San Sebastian, trei sfert de sală a ieșit la finalul filmului pentru că șocul a fost prea mare.

Nu știu dacă faptul că și azi mă gândesc intens la filmul ăsta îl face un film bun sau rău. E de impact, asta e foarte clar, dar nu cred c-aș putea recomanda cuiva cu bună știință să-l vadă. Dacă sunteți curioși, poate găsiți o modalitate să-l vedeți.

Un festival de film este despre toate filmele, bune, rele, de impact sau pe care le uiți când ai ieșit din sală. De fapt, un festival de film este despre filme, nu despre filme de festival și cred că în orice mpment al vieții e bine să încercăm să experimentăm. Mulțumesc, TIFF, pentru încă o experiență foarte faină.

FOTO


2 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *