Conferințe și gânduri. Despre PRbeta Conference în anul opt

Mie-mi cam dă karma peste ochi, arătându-mi cât de ciclice sunt lucrururile în viață și cum se întorc bunele sau relele. Așa că de câțiva ani am un soi de mantră (pe care am găsit-o și scrisă pe ușa toaletei din barul meu preferat – iarna – în Timișoara: Cuib d`Arte): „nimic foarte-foarte bun și nimic foarte-foarte rău nu durează foarte-foarte mult”.

Anul ăsta, înainte cu puțin timp de PRbeta Conference, stăteam de vorbă cu Cristina și ne gândeam cât de greu a fost să punem laolaltă line-up-ul de anul ăsta. Am avut speakeri care au acceptat să vină, dar care au făcut foarte mari eforturi să accepte invitația (profesioniștii pe care îi vrem la conferință sunt foarte ocupați, iar Timișoara nu e chiar după colț față de București; trebuie să stea cel puțin o noapte, dacă tot vin până aici, trebuie să își amâne treburile, chiar dacă – teoretic – pot lucra și de la distanță). Am avut alți speakeri anunțați care nu au mai putut ajunge, din foarte serioase motive. Au fost alți oameni care au vrut mult să vină, dar, cu toate eforturile, n-au putut să-și alinieze agenda cu noi. Și cum ne simțim extrem de responsabile față de comunitatea oamenilor de comunicare din Timișoara (mai ales față de acei oameni care își iau bilete fără să știe ce speakeri aducem, știind că vor avea parte de informație relevantă), presiunea a fost cu atât mai mare.

Probabil că am avut cea mai bună ediție anul ăsta, din toate cele 8 de până acum, dar așa zicem în fiecare an. Mai sunt multe de aranjat în spate, însă n-aș vrea să apuc ziua în care voi fi complet mulțumită de mine și de ceea ce am făcut. Oricum, mare noroc am eu cu Cristina, că ne completăm atât de bine. Și mai mare noroc cu echipa din jurul conferinței, cu voluntarii, care simt cât de important e momentul ăsta pentru agenție și au entuziasmul potrivit pentru a duce pe umeri partea grea de organizare din spate – toate coordonate de Roxana, omul nostru de bază.

Prezentările și discuțiile fac din conferința noastră una atipică. Dăm teme speakerilor, dar e decizia lor cum le respectă. Dacă vor să facă prezentări sau vor să vorbească liber. Iar liber se vorbește, nu impunem bariere de vreun fel. N-avem bariere de limbaj, de subiecte abordate, de gândire. Ba chiar ne place să avem invitați care nu sunt de acord în idei; controversa creează discuții, iar discuțiile ne cresc la cap, pentru că ne străduim să găsim argumente – gândim, deci evoluăm.

Cum au fost speakerii? Încă n-am aflat ce zic participanții, dar eu știu un lucru sigur: n-o să le pot mulțumi îndeajuns. Nici pentru prezentări (despre care au înțeles din prima că e bine să fie relaxate, adevărate și fără perdele inutile), nici pentru deschiderea de a sta de vorbă cu fiecare participant, nici pentru sprijinul oferit. Sunt momente în conferința asta, în fiecare an, când mi se pune câte un nod în gât și mă gândesc că poate ceva-ceva am făcut bine de am norocul ăsta la oameni.

Participanții. Oamenii ăia deschiși care vor să învețe tot timpul ceva nou. Sugative de informații, vorbăreți și curioși, o plăcere să-i numești „publicul conferinței pe care o organizăm”. Bucuroși la final, atât de bucuroși încât îmbrățișările au un mulțumesc atât de sincer în ele că te ia cu fiori pe șira spinării. Dacă n-ați fost acolo, nu puteți înțelege, dar toți cei care au fost înțeleg exact ce zic. Avem participanți care vin de departe și pentru ei ne simțim dublu responsabili, pentru că fac un efort considerabil să fie alături de noi două zile.

Apoi partenerii, acei oameni care ne susțin an de an. Pentru că nu pot vorbi despre companii, n-am cum. E vorba de oameni.

Danone, adică Luiza și Cristina, care se străduiesc să vină cu ceva nou la fiecare ediție. Anul ăsta au fost niște ochelari de VR, cu care participanții au putut să se distreze în pauze urmărind ce se întâmplă pe la fermele de la care se colectează laptele pentru produsele lor. Și Eduard, reprezentantul companiei, care a ținut un speech memorabil în timpul conferinței. Andrei și Lucian de la Beanz Cafe, tot numai un suflet să ne fie bine și s-avem lichidul ăla bun care ne ține treji atâtea zile pline de informații. Doris de la Fornetti, care ne și hrănește până la prânz și după prânz. Valentina de la AQUA Carpatica, apa fără de care nu duceam căldurile de la ediția asta. Și nici oboseala, că nu e de ajuns doar cafeaua pentru a combate oboseala. Plus vinul de la Domeniile Sâmburești, absolut necesar când se lasă seara peste Timișoara. Diana de la West Tour, fără ajutorul căreia ne-ar fi fost foarte greu să ne descurcăm cu partea de transporturi.

Apoi momentele de party, cele în care apucăm să vorbim pe sărite, obosiți, dar mulțumiți că a fost bine. Îmbrățisările de final, „a fost minunat”-urile pe care le văd în ochii celorlalți. Și, în sfârșit, ziua de după ce pleacă toată lumea, când, la locul meu din bucătărie, cu un pahar de vin în față, respir adânc zâmbind și-mi amintesc – îmi sădesc bine amintirea în minte, să știu pentru ce lupt din nou la anul.

Mulțumesc, oamenilor, pentru anii ăștia. Știu că împreună facem să vină alții și mai frumoși.

Tweet