Scurte momente de mentalitate românească

tumblr De câteva săptămâni bune încerc să înțeleg oamenii din afara cercului meu apropiat. Oamenii simpli, cei pe care-i întâlnesc în stație la tramvai sau cu care mă intersectez cu diverse ocazii care țin, uneori, și de muncă. Încerc să fiu mai atentă la cum fac unele lucruri care mie mi se par că trebuie făcute într-un anume fel. Nu fac asta ca să-i înțeleg, n-am scopuri atât de înalte, însă încerc, pe cât posibil, să-mi bag în cap că România pe care o cunosc nu e neapărat România reală. Gândirea colectivă e, uneori, mult mai puțin decât mă aștept, într-o țară care ar fi trebuit să se scuture deja de vechi metehne comuniste.

Situația unu. Vorbeam, în prima seara a noului an, cu niște prieteni buni, despre abuzurile pe care le face ANAF când e vorba de datorii neplătite de contribuabili. Datorii închipuite, scoase din cine știe ce cotlon al sistemului lor informatic care niciodată nu funcționează cum trebuie. Tatăl unuia dintre oamenii cu care discutam despre asta primise o somație (cu tot cu poprirea aferentă pe conturile personale) cum că are de plătit peste 5.000 de lei restanțe la impozite și taxe. Omul, rușinat și de bună credință, a vrut să meargă să plătească, noroc că a aflat fiu-so despre grozăvie și a mers să verifice. Evident, era o greșeală imensă, dar care l-ar fi putut costa pe un pensionar o grămadă de bani.

În acest caz particular, fiul domnului, din întâmplare jurist, a știut ce să facă, unde să întrebe și cu cine să se certe. A aflat din întâmplare pentru că tatălui i-a fost rușine să-i spună copilului că e dator la stat, doar statul nu greșește niciodată. După ce situația a fost rezolvată, omul a mai fost foarte mirat o vreme cum de poate greși statul român în asemenea hal.

Asta e o situație fericită, dar nu pot să nu mă gândesc câți oameni au plătit, fără să fie nevoie, niște sume colosale, doar pentru că n-au avut pe cine să întrebe sau pentru că le-a fost rușine să spună cuiva.

Situația doi. Azi, în tramvai, o doamnă stătea pe scaun, iar pe scaunul de lângă își pusese geanta și o plasă. Tramvaiul plin, toți cei care stăteau în picioare se uitau cu jind la scaunul ocupat de cele două băgăjele care n-aveau ce să caute acolo. Sigur că șușoteau între ei că uite, ce nesimțire, cum să stai așa, c-o fi, c-o păți. Cu tot cu privirile reprobatoare, că nu se poate altfel.

La prima stație se urcă o doamnă pe care-am văzut-o mai fără suflu, așa. Se ținea și ea de-o bară, cu ambele mâini. Mi se urcă sângele la cap, de nervi c-o văd pe biata femeie în picioare, și îi zic doamnei cu geanta: „Nu vă supărați, nu credeți că ar fi de bun simț să luați geanta și plasa de pe scaun? Este o doamnă aici care sigur ar vrea să stea jos.” Doamna îmi zice că n-a văzut că a urcat cineva (deși tramvaiul era deja plin). Continui, impasibilă: „Putea să nu se fi urcat nimeni. Nu-i în regulă să odihniți geanta cât timp stau oameni în picioare.”

Desigur, celalți călători îmi aruncau priviri aprobatoare. Care nu m-au încălzit cu nimic, niciunul dintre ei n-a avut curaj să zică ceva, ne pasă prea mult de cum ne percep niște necunoscuți.

De aia nu ne pasă că ordonanța de urgență dată de Vlad Voiculescu (aia cu managerii de spitale care trebuie să fie manageri prin concurs, nu somități cu posturi servite) tocmai ce-a fost anulată. De aia nu ne pasă că mediul de afaceri suferă înfiorător după măririle de salarii și pensii anunțate de PSD. Și tot de aia nu ne pasă că educația și sănătatea sunt un dezastru continuu. Două exemple aici și aici. Ne pasă mai mult de „ce-o să zică lumea”. Ne interesează mai tare de confortul propriu decât de binele din jurul nostru. Problema este că nici măcar n-avem habar despre ce înseamnă un minim de confort sau ce înseamnă să cerem decență și bun simț de la cei care ne conduc. Iar când ne dăm seama de asta e, de obicei, prea târziu.

Foto: Tumblr


2 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *