Intotdeauna am fost de parere ca nici un om nu se poate schimba cu totul, oricat de mult ar incerca. Ca trasaturile noastre de caracter sunt bine definite inca din copilarie si ca, in cel mai bun caz, invatam sa ne controlam defectele, dar nu le vom putea elimina niciodata.

Ma tot gandeam, zilele astea, cat de multi oameni din jurul meu au ajuns, la un moment dat, sa nu-si mai poata controla defectele fata de mine, iar asta m-a facut sa cred, de fiecare data, ca nu stiu sa “citesc” un om atunci cand il intalnesc. Firea mea e atat de deschisa incat acord incredere fiecarui om intalnit si apoi incep sa tai, pe masura ce omul acela imi inseala increderea.

E foarte ciudat sentimentul pe care il ai, dupa o vreme (destul de lunga) in care ai incercat sa cunosti un om, iar apoi iti dai seama ca omul ala e o necunoscuta mai mare decat daca ai vedea o figura oarecare pe strada, indiferent de ceea ce ati trait impreuna. Mi s-a intamplat asta cand am divortat si mi s-a mai intamplat o data cu o prietena foarte buna, cu care am trait atatea momente bune si rele incat, atunci cand ea a devenit rea si insensibila, am fost bulversata.

Probabil ca si eu, la randul meu, am provocat dezamagiri cand a fost vorba sa-mi arat defectele. Pentru ca le am, sunt multe si, cateodata, imposibil de controlat. Mai ales atunci cand, luptand pentru ceva ce-ti doresti din tot sufletul, nu-ti permiti sa le lasi sa iasa la iveala, pentru ca ai pierde tot ceea ce consideri important. Insa, cred eu, intotdeauna am vrut sa cred ca sunt capabila sa recunosc ca nu sunt perfecta si sa indrept ceea e am facut rau.

Perfectiunea nu exista si nu te face fericit. Ba din contra, esti mai nefericit ca niciodata, cautand-o. Si cred ca singura maturitate pe care o poti obtine cu adevarat e sa admiti ca poti gresi, poti sa pierzi si poti sa cazi atunci cand totul pare ca e pe culmile fericirii. Ca in viata nu poti sa controlezi totul si ca oamenii sunt asa cum sunt. Sa inveti sa-i iubesti cu defecte si sa te desprinzi atunci cand defectele alea pun in suflet o amaraciune care te intuneca si te face sa te refugiezi in promiscuitate.

Sa pleci cand indiferenta te ucide.

Sunt cuvintele pe care le-am auzit mai inainte, la stiri, spuse de o femeie impresar, careia nu i-am retinut numele. Vorbea despre Madalina Manole si ultimii ei ani ai vietii de artista, ani in care s-a straduit sa se reinventeze si sa vina cu ceva nou, care sa o readuca in preferintele publicului. Bineinteles, n-a reusit, iar asta i-a provocat depresia care, pana la urma, a ucis-o.

Nu pot sa zic ca am apreciat-o pe Madalina Manole ca si artist. Da, cand eram mica, cantam si eu “Fata draga”, la fel cu toti ceilalti din jurul meu, dar niciodata n-am fost vreo fana. Nu i-am cumparat vreodata vreun disc, nu i-am descarcat de pe net melodiile. Si nici acum n-o s-o fac, daca pana acum n-am considerat-o reprezentativa pentru muzica romaneasca, nu e momentul sa incep acum.

Insa mi-a placut extraordinar de mult ca femeie. Mi se parea ca avea foarte mult curaj si o mare de ambitie, ca sa incerce tot timpul sa faca ceva nou cu muzica ei. Plus ca avea aproape 42 de ani cand si-a nascut baietelul, iar asta e o provocare pentru o femeie care era clar ca vrea sa arate ca scoasa din cutie, tot timpul. Ii admiram diferitele coafuri pe la show-urile de televiziune la care era invitata si ma tot intrebam cum de arata atat de misto, absolut de fiecare data si ma gandeam ca vad un om care n-are nici un fel de problema.

Si uite, in oamenii cei mai veseli din lume zac oceane de tristete, care ii fac sa recurga la gesturi necugetate, care nu mai pot fi luate inapoi.

Cineva zicea azi, pe la nush ce talk-show, ca Madalina nu-si iubea copilul, de a avut puterea sa-l lase singur. Eu cred ca nici nu se pune problema de asa ceva, sunt absolut convinsa ca negura aia in care o traia era taiata doar de momentele petrecute cu piticul. Si totusi, nici macar el n-a fost de ajuns.

E trist, foarte trist. Si chiar nu pot sa-mi imaginez cum de n-a vazut nimeni in jurul ei ca avea nevoie de ajutor. Chiar asa de tacuta sa fi fost in disperarea ei? Chiar asa sa nu fi simtit nimeni cat de adanca ii era depresia? Sunt intrebari la care, probabil, nimeni nu va avea un raspuns. Insa eu ma voi uita cu mai multa atentie la cei dragi…

Calatoriile ultimelor saptamani mi-au dat ocazia sa petrec mult timp cu mine si cu gandurile mele. Era de asteptat, avand in vedere ca doar la ultima excursie a trebuit sa fac 1200 de km intr-un tren.

Sunt multe si mari greselile pe care le-am facut. Si mai multe sunt incercarile de a repara lipsa inspiratiei de moment care m-a facut sa aleg in mod nefericit unele sau altele. Nu e placut sentimentul asta in care realizezi ca era mai bine daca faceai alta alegere la un anumit moment. Cu toate astea, n-am regrete, pentru ca am trait cu fruntea sus intotdeauna, oricat de greu ar fi fost.

Cea mai trista constatare este ca mi-am pierdut veselia. Umorul meu, oarecum proverbial in cercul meu de prieteni (trecuti sau actuali), a trecut de parca n-ar fi fost. Sunt ursuza si nesuferita si am cerinte exagerate de la cei din jurul meu, tocmai ca sa compensez lipsa de cerinte din cealalta parte a vietii. Cateodata ma intreb de ce dracu’ nu pot sa pun un echilibru, dar mai mult de atat nu fac.

Iminenta luarii unei decizii ma apasa tot mai tare, insa teama de mine ma impiedica. Ma cunosc si stiu ca ma hotarasc greu, dar atunci cand o fac, e definitiv. Chiar vreau sa schimb multe (m-o apucat acum, la batranete) pentru ca nu-mi place deloc starea de lehamite pe care o am de vreo luna incoace.

Sunt o femeie puternica, dar sunt mai fragila decat crede multa lume. Asta e, probabil asta mi-e farmecul. In ultimul an mi-am dorit ceva foarte mult, am crezut ca am ce-mi doresc si acum realizez ca n-am aproape nimic. Si pentru ca implinirea unor dorinte tine de renuntarea la altele, asta o sa fac si eu, oricat ar “costa” asta.

Citesc o carte, Regi si regine din Europa. De la Tiranii medievali la monarhii nebuni, si, dupa ce am ajuns la jumatate, mi-am dat seama ca ori fi ei, barbatii, cei mai cunoscuti conducatori ai lumii, dar femeile i-au dus la dezastru. Pe toti.

Toti regii astia au avut cate o slabiciune pentru o femeie. Bietul Ludovic I al Bavariei a ajuns sa abdice si sa moara in rusine si umilinta pentru ca si-a perdut capul dupa o muiere (Lola Montez, dansatoare si una din femeile fara frica si constiinta ale istoriei). De Regele Soare nu mai zic, ca ala facea cate o pasiune noua la fiecare 2-3 ani, iar femeile i-au mancat banii si linistea, pe langa faptul ca au intervenit decisiv in deciziile suveranului in ceea ce priveste conducerea tarii.

Revenind la zilele noastre, imi aduc aminte de o chestie care s-a intamplat acum cativa ani. Ma intalnisem pe strada cu un vechi prieten si, cand am dat sa-l salut, am constatat ca isi muta privirea in alta parte. Cateva ore mai tarziu am primit un telefon de la el, in care isi cerea scuze, dar nu m-a putut saluta pentru ca era cu prietena. Am ras, mult si amar, ca io-l stiam pe om ca fiind foarte ferm, deschis si, mai ales, foarte inteligent. Era director la o reprezentanta auto, deci nu era vreun disperat care nu stie incotr-o s-o ia si de unde a venit. Asistasem o data la o discutie dintre el si un subaltern, in care isi spunea foarte clar si concis parerea despre niste chestii pe care subalternul le-a gresit. De aia imi era greu sa cred ca o femeie l-a putut decima in halul asta.

Alt cuplu, ea il inseala pe el, el afla si, timp de nu stiu cate luni, el incearca sa-si recastige femeia, trecand peste faptul ca ea a fost cu altcineva. E devotat si accepta chiar ca ea sa se mai vada cu respectivul, in ideea ca o sa vada ca ala nu e potrivit pentru ea si o sa se intoarca la el. Nici el nu-i vreun needucat, ba chiar are o functie importanta in firma in care lucreaza, e un om respectat, lider al unei divizii intregi.

Nu condamn barbatii de felul asta, nici vorba. Ei iubesc, insa cred ca e o iubire bolnava, distructiva, care nu le permite sa se manifeste asa cum sunt ei, de fapt. Accepta niste situatii care ii trimit in penibil si nu mai realizeaza ce e ala ridicol. Acum nu zic ca barbat e ala care vine acasa, ia o bere, isi pocneste nevasta preventiv si apoi se pune la un meci la televizor. Dar nici astia descrisi mai sus nu se cheama ca sunt barbati.

E greu de gasit echilibrul intr-o relatie si sunt norocosi cei care il gasesc sau care il creeaza. E si mai greu de pastrat, dar avem datoria, in primul rand fata de noi, sa cautam acel echilibru si daca nu il gasim, sa lasam in urma oamenii care ne fac sa ne dezicem de tot ceea ce am construit ca si caracter al nostru. Greu de facut, dar nu imposibil

Am ajuns acasa, dupa trei zile de hoinarit prin Sibiu, in care n-am avut timp sa-mi revad prietenii vechi pentru ca am alergat dintr-o parte in alta, sa nu cumva sa pierd nici un moment din grandiosul spectacol al teatrului.

Am regasit Sbiul schimbat din temelii. Plin de oameni dintre care cei mai multi erau tineri. Sibieni sau pur si simplu romani, nemti, greci sau pur si simplu straini, toti eram deopotriva incantati de desfasurarea de forte pe care o vedeam in jurul nostru. Tot conservatorismul acestei parti a tarii se dusese pe apa sambetei, iar in urma lui au ramas oamenii care sa se bucure de arta.

Am regasit mandria de a fi sibian si mi-am innebunit noii prieteni cu povesti despre fiecare loc in care mergeam. Mi-am reamintit primul spectacol de teatru de papusi, prima vizionare de film de desene animate, prima experienta muzicala live. Pentru ca toate primele mele dati in care am facut ceva notabil, s-au intamplat in Sibiu.

Apoi oamenii pe care i-am intalnit si care sunt intr-un mare fel: Adi, Cristi, Adina, Cristina, Ruxa si altii m-au facut sa simt ca se poate sa intalnesti un om doar de cateva ori in viata si sa-i acorzi incredere fara sa-ti fie teama de esec. Ne-a unit incantarea pentru ceea ce am vazut, pasiunile pentru ceea ce facem si zambetele naturale, fara nici un moment de falsitate. N-am avut de castigat decat niste sentimente sincere intr-o tara in care nimeni nu-ti mai zambeste decat daca vrea sa obtina ceva de la tine.

Asa am vazut eu festivalul: cu zambetul pe buze, alaturi de un omul cu care impart si bucurii si tristeti, de o vreme incoace. A fost weekendul in care mi-am regasit echilibrul, dupa 5 ani de instabilitate de tot felul, dupa ce mi-am pus tot felul de intrebari: am facut bine ca am plecat din Sibiu? e bine ca am ales Timisoara? e bine ceea ce lucrez acum?

E ironic, editia cu numarul 17 a Festivalului International de Teatru are ca tema “intrebari”. Ei bine, eu am gasit raspunsuri in locul pe care l-am lasat in urma mea tocmai pentru ca intrebarile si temerile pe care le aveam erau coplesitoare. Iar acum pot sa merg cu fruntea sus in ambele locuri pe care le numesc acasa: Sibiu si Timisoara.

Traim niste vremuri cam rahatoase, asa. N-au trecut trei saptamani de cand am fost anuntata ca nu-mi mai primesc salariul si parca deja incep sa simt. Pe de alta parte, fac destule chestii extra job care sa-i suplineasca lipsa, iar asta e un lucru bun. Plus ca, mi s-a marit comisionul datorita faptului ca nu mai primesc suma aia fixa pe luna, ceea ce inseamna mai mult stress, dar si mai multe beneficii.

Vara pare ca se arata deja si asta e inca un lucru care ma face fericita. Anul trecut m-am plimbat prin toata tara, pe la festivaluri, statiuni si alte cele, in city break-uri, ca nu mi-am luat concediu, n-avea rost. Probabil ca si anul asta voi face la fel, ma voi duce unde vad cu ochii, iar concediul mi-l voi face la Sziget, la festival. Iar cu plimbatul, incep chiar de vineri, plec la Sibiu, la Festivalul International de Teatru, chestie care ma bucura enorm.

Dracii mi-au mai trecut (pentru o vreme), iar acum, toate intamplarile din cauza carora am fost foarte suparata, imi provoaca amuzament datorita reculului postului pe care l-am scris.

Saptamana trecuta am aflat ca un prieten drag va face naveta intre Timisoara si Bucuresti pentru cel putin un an de zile si ma gandeam ca, daca acum ne vedem rar, apai de acum inainte nu ne vom mai vedea deloc. Ca stiu si eu cum e sa faci naveta si cat de multa oboseala se acumuleaza, ca nu-ti mai vine sa iesi din barlog, cand ajungi acasa. Dar banuiesc ca, daca suntem prieteni, ne-or ajunge si niste discutii la telefon, pentru o vreme…

In concluzie, panica a trecut. Recunosc, am fost destul de speriata in privinta viitorului meu financiar, avand in vedere ca domeniul in care prestez e cel mai afectat de criza. Dar mi-am dat seama ca pot face multe alte lucruri si ca, atata timp cat muncesc in loc sa ma plang, n-o sa se intample nimic rau.

Ceea ce va doresc si voua.

Nu stiu daca vremea de afara e de vina, dar decateva zile am o stare oribila. Nu ies din casa cu zilele, iar cand ies, ies maxim sa cumpar tigari. Norocul meu e ca pot sa-mi fac treaba din telefon si mailuri, ca si asa masina mea e acum intr-un service din Germania, ca acolo tre sa treaca ITP-ul pe bune, nu mege cu spaga.

In imensitatea asta de nori, care pare sa nu se mai sfarseasca niciodata, io simt soarele ca vrea sa iasa sa ma mangaie. Poetic? Nu, doar ca mi s-a aplecat de tot de la nenorocitul asta de frig si ma imbarbatez singura. Ma gandesc la plaje in Bahamas (Desi n-am fost niciodata acolo), la palmierii din Palm Beach si la o terasa de pe malul Begai, la care sa-mi beau cafeaua si sa-mi butonez noul laptop.

Si ma mai gandesc la piese de teatru in aer liber si la seri in care sa ma joc Uno cu prietenii mei, la alte seri in care sa cant cu Sirb si cu Saftescu-Jescu (ca ma gandesc ca asa in cheama si pe el, daca-i frate cu sora-sa). Visez la seri de blues si de jazz in compania unui vin bun sau la seri de karaoke la care sa beau bere si sa rad cu si de oamenii din jurul meu.

Cand te gandesti ca toate astea o sa fie intr-un singur loc….

Observ ca femeile zilelor de azi au tendinta din ce in ce mai mare de a-si arata “relaxarea” vizavi de caracterul mai libertin al barbatilor din jurul lor. Am inceput, cu toatele, sa ne manifestam dispretul fata cele care pretind de la iubitii lor putina atentie sau fata de cele care au o oarecare gelozie pe care nu o ascund deloc.

Trebuie sa recunosc ca, in primul rand, postul meu e scris ca un fel de “note to self”, pentru a-mi aduce aminte ca, nu demult, eram si eu una din “relaxatele” astea, pe care nu le durea nici in cot de atitudinea nonsalanta a barbatilor cu care iesea. Evident ca toata relaxarea mea s-a terminat in momentul in care am stiu ca imi doresc ceva mai mult cu omul cu care aveam o oarecare relatie la un moment dat.

Aceasta atitudine libera e un fel de otrava, sau, cel putin, asa am perceput-o eu. A-ti nega statutul si gandurile de femeie e o greseala imensa, chiar si numai din cauza faptului ca (desi ne e greu sa recunoastem) ne afecteaza actiunile cele mai marunte. In felul asta, riscam sa alunecam pe o panta sociala mai putin flatanta, care le permite celor din jurul nostru sa ne catalogheze. Si desi declaram sus si tare ca nu ne pasa de parerea celor din jur, totusi, nu traim in jungla, iar societatea e cea care ne face sa nu ne simtim atat de singuri precum Tarzan.

Aproape toate femeile pe care le intalnesc sunt oripilate de ideea de a avea o femeie drept prietena si spun ca mai bine stau cu barbatii, ca ei inteleg mai multe si nici nu exista motive sa se certe. Probabil pentru ca intre femei exista tot timpul o competitie, care are barbatul cel mai misto, job-ul cel mai fain, papucii cei mai noi si tenul cel mai catifelat. Chiar daca aceasta competitie nu se manifesta, ea exista si poate crea presiune intre o prietenie dintre doua femei. Stiu ca si eu am simtit-o, la un moment dat, in 17 ani de prietenie s-au intamplat si bune si rele, dar nimic nu e mai reconfortant decat o prietena femeie care sa respecte si sa sprijine tot ce ai facut in viata.

A fi femeie inseamna o multitudine de contadictii, chestii care pana si pe noi ne pun in incurcatura cand ne gandim la ele. Inseamna o anumita pedanta, pe care trebuie s-o dobandesti, nu s-o declari. A fi femeie inseamna toane cand iti alegi nuanta de ruj si lacrimi cand te uiti la Sweet November a zecea oara. Nu poti fi femeie si, in acelasi timp, sa fii total independenta de el. Da, independenta e buna (mai ales cea financiara), dar trebuie sa existe o oarecare dependenta emotionala si sociala pentru a-l face pe el sa simta ca esti a lui.

Asta ne e farmecul, iar acest farmec vine odata cu timpul, la unele dintre noi. Altele sunt mai norocoase, se nasc cu misterul acela de care sunt invaluite toata existenta lor. Ma simt femeie in cel mai pur sens al cuvantului atunci cand imi intind buzele spre el, sa le sarute; si atunci cand pun bot ca imi zice nu stiu ce; si, mai ales, atunci cand il bazai cateva minute bune intrebandu-l cu ce sa ma imbrac, cu bluza nush care sau cu rochia nush care. Caci sunt puternica si, totusi, atat de fragila, si de visatoare, si de naiva si de orice mai e nevoie sa fac un amalgam pe care nu pot si nu vreau sa il inteleg.

Nu le mai permiteti sa va lase sa traiti intr-o ambiguitate care lasa urme adanci. Nu-i mai lasati sa faca misto de chestii la care tineti, dar pe care va e jena sa le recunoasteti, pentru ca, nu-i asa, sunteti de-a lor. Incepeti sa va respectati simtamintele, placerile, dorintele si felul in care vreti sa va duceti viata. Pentru ca e usor sa fii femeie, mai greu e sa accepti toate responsabilitatile care vin din asta.

Of course, iar am o problema de perceptie. De la o vreme incoace intalnesc tot mai multi oameni ale caror probleme mai mult decat personale sunt puse pe tapet cu nonsalanta. Am probleme cu iubitul/iubita, stie tot blocu’, strada, si prietenii prietenilor mei. Am o viata naspa, pai sa afle toate lumea, frate, sa nu sufar io in tacere.

Acu’, ori is io prea carcotasa, ori chiar nu e normal sa ii incarci pe toti cei din jurul tau cu problemele tale. Bineinteles, aici nu ma refer la familie sau la prietenii cu care imparti si bune si rele. Dar in momentul in care absolut toata lumea iti stie problemele, cred ca nu mai exista sentimentul ala de sprijin pe care vrei sa-l obtii de la cei carora le pasa cu adevarat.

Eu sunt mai zgarcita la confesiuni, de felul meu. Nu consider necesar sa imi arunc pe masa toate necazurile. Pe care le am si eu, in ciuda faptului ca toata lumea ma vede zambind sau razand cu gura pana la urechi. Poate ca acasa, in intimitatea camerei mele, imi iau ursul in brate si plang pana nu mai pot scoate lacrimi. Poate ca nu, dar asta e o chestie care va ramane intre mine si cei doi oameni cu care imi impart cele bune si cele rele.

Sunt multi cei care, la intrebarea “ce mai faci?”, pusa de niste oameni cu care se vad de la ocazional spre foarte rar, raspund cu lux de amanunte cat de cacat e viata lor. Cate probleme au si cat de rai sunt ceilalti cu ei si fara sa tina seama ca interlocutorul lor deja se uita pe pereti de plictiseala. Newsflash: nu e nimeni interesat sa va asculte problemele, dragilor, daca ar fi fost interesati, oamenii aia ar pune mana pe un telefon si v-ar intreba de sanatate si inainte sa va intalniti accidental cu ei.

Eu as fi curioasa sa aflu ce obtin din expunerea asta. Sau macar ce vor sa obtina. Mila? Compasiune? Ajutor? Nici una dintre astea nu se primesc de-a moaca. Desi nu inteleg nici in ruptul capului de ce unii vor sa proavoace mila celorlalti, de ajutor toata lumea are nevoie. Iar eu una, cand vad ca oamenii la care tin se confeseaza in toate partile, mi se face lehamite de a mai intinde o mana de ajutor. Pentru ca, atatat timp cat tu, cel pe care il consider prieten, nu faci diferenta intre mine si unul de pe strada, atunci nu ai nevoie de mine asa cum cred eu ca ai nevoie de mine.

Nu stiu daca am reusit sa ma fac inteleasa. Nu stiu daca unii n-o vor lua personal, desi nu asta e intentia mea. Stiu doar ca mai sunt momente in viata asta cand vreau sa cred ca sunt speciala pentru cei din jurul meu si ca, prin felul meu de a fi, reusesc sa alin cumva problemele celor care conteaza pentru mine.

Iar daca altii considera necesar sa se expuna in vazul lumii, sa se duca la lume sa obtina ajutor so consolare. Am zis!

LE: Pentru toti cei care au impresia ca ma refer la cineva anume, ii rog respectuos sa-si pastreze parerile pentru ei si sa mai citeasca o data articolul. Nu sunt omul care sa nu spuna prin viu grai ceea ce are de spus, daca are ceva de spus. In nici un caz nu mi-as folosi blogul pentru asta.

M-am tot lovit in ultimele zile de intrebari de genul: “dar tu pe blogul tau ai publicitate?”, “la ce iti foloseste blogul?” “de ce ar trebui sa citesc eu parerile bloggerilor?”, “sunt oameni care traiesc din blog?” etc. Si m-am oprit la chestia asta cu traitul din blog. Am cunoscut oameni care traiesc din ceea ce scriu, iar daca nu i-am cunoscut personal, am stat macar o data de vorba cu ei.

La ultimul loc de munca am incercat sa pun pe roate o campanie publicitara care se baza exclusiv pe promovarea prin bloguri, iar asta mi-a dat posibilitatea sa ma intalnesc cu mai multi bloggeri romani bine cotati. Chiar daca nu m-am intalnit personal cu toti, macar am avut cateva schimburi de e-mail si vreo doua-trei conversatii telefonice.

Ce mi-a placut la toti, fara exceptie, a fost felul serios in care au tratat problema. more…