Am vazut la teveu aseara o reclama cum ca vine Madonna in Romania. Madonna?! M-am bucurat nespus, ca no, is fana de Madonna (despre care io cred ca-i cea mai misto femeie de pe planeta asta). Da, ma, imi place Madonna, Phil Collins si Mariah Carey. Am zis-o si pe asta, desi io ma tin tare ca-s rockerita. IS, da’ mai is si niste pop-eri de astia care imi plac. Si m-am gandit io sa scriu un post in care sa ma fac de ras cu preferintele mele muzicale de-a lungul timpului.

Cand eram io mica-mica, taica-meu, in afara de jazz-ul ala clasic cu care m-a invatat, mai avea scapari si mai lua cate o bada de magnetofon pe care canta Sandra, Sabrina, Bad Boys Blue si Modern Talking. Pai cand incepea “Maria Magdalena” la noi in casa, era chef, tati. Ma bucuram de numa’ si dansam cu fervoare. Ce sa mai spun de “Boys, boys”, ca atat de tare imi placea melodia aia, ca vroiam sa ma fac Sabrina cand ma fac mare.

Anii au trecut si prin clasa a 6-a deja aveam preferintele mele: imi placea de Joe de la New Kids on the Block si incercam sa invat de la un coleg pasii de rap pentru “Can’t touch this” a lui MC Hammer. Deja eram fana declarata Queen, dar mai bagam cate o Amy Grant la casetofon cand eram sigura ca nu ma aude nimeni. Iar cand si-o dat drumu’ Mariah Carey la triluri (cu “Vision of Love s-a lansat ea), aiaiai ce nebunie: nu mai vroiam sa fiu Sabrina, vroiam sa triluiesc exact ca Mariah.

Intre timp, dadusem de Genesis si imi doream (in secret, evident, ca nu cadra cu statutul meu de rockerita) sa-i vad vreodata live. Nu i-am vazut pe toti impreuna, dar l-am vazut pe Phil Collins si pot sa spun ca o fost cel mai misto concert ever. Tot intre timp, incepuse sa-mi placa si Madonna, da’ era cam naspa, ca era implicata in tot felul de scandaluri sexuale si nu prea era inghitita de parintii adolescentilor (drept urmare, nici ai mei nu se omorau dupa ea, deci, ascultam cam pe sestache).

Tot in aceeasi perioada, ma indragostisem de Backstreet Boys si topaiam ca nebuna prin casa, de cate ori auzeam la teveu vreo melodie de-a lor. “Everybody” imi da o stare de nostalgie si acum, cand o mai aud din greseala pe undeva. Si sa nu mai vorbim de melodiile alea gen DJ Bobo, The Real McCoy, 2 Unlimited si altii, ca in fiecare saptamana aveam o alta melodie preferata.

Si, daca vreti sa stiti, mai am si acum pe un disc o melodie de-a lui Wilson Philips. Adica asta:

N-o sa vorbesc acum despre cat de frumos este sa iubesti, ce sentimente inaltatoare te incearca atunci cand simti cum s-au terminat cautarile tale. O sa vorbesc despre momentul in care, din varii motive, relatia se termina si visele dispar in neant, exact asa cum au venit.

Iubirea e minunata. Nu pot si nu vreau sa-i dau o definitie, mie mi se pare ca felul in care Noica a descris dorul este cel mai potrivit pentru a o defini: “cautare de negasire si placere de durere”. Si momentul in care ea se termina naste in noi simtiri contradictorii, total opuse fata de ceea ce experimentam cand inca traia in noi.

In primul rand, noi, oamenii, ne-am obisnuit sa aruncam cu noroi in ceea ce am trait. Daca ne-a fost dat sa traim o dezamagire in dragoste, automat acea persoana care (pana nu demult) facea obiectul adoratiei noastre se transforma in ala rau, “nesimtit, magar/tampita, curva” etc. Este printre singurele momente comune, ca si trairi, la majoritatea locuitorilor planetei, cand orgoliile se ridica si taie in carne vie. Nu mai conteaza ce a fost frumos, nu mai conteaza ca ai spus “te iubesc”, uitam senzatia de bine pe care o aveam cand ne strangeam, complice, de mana sau cand surprindeai o privire care iti intra pana in suflet.

In schimb, nu putem sa nu penalizam lacrimile care ne-au cazut pe obraji atunci cand am realizat ca totul e gata sau ca “jumatatea” noastra nu impartaseste aceleasi sentimente. In egoismul nostru nu realizam cat de penibili suntem sa aducem mocirla acolo unde, altadata, era iarba si soare. Ne sufocam prietenii cu povesti despre cat de rau ne simtim si ii punem sa aleaga intre noi (astia buni) si ei (aia care parasesc). Judecam si spintecam toate actiunile ulterioare ale “proscrisilor”, fara teama ca suntem foarte aproape de a cadea in ridicol. Nemultumirile noastre devin chintesenta lumii intregi si ne afundam in mocirla pe care o aducem singuri in viata noastra.

Toti cautam androginul. Toti vrem sa devenim, impreuna cu celalalt, omul perfect. Cateodata spunem “te iubesc” din toata inima, alteori spunem doar pentru ca avem impresia ca asta se doreste de la noi. Oricum ar fi, in momentul in care spui cuvintele astea, trebuie sa ti le asumi, cu tot cu consecinte. Sa pastrezi in minte ca tot ce traiesti acum poate sa fie fum peste doua zile, sau o luna sau cinci.

Eu am iubit, foarte mult. Si am spus “te iubesc” in mii de feluri. Si cand mi-am daruit dragostea, a fost pentru totdeauna, chiar daca, intre timp, relatia nu mai exista. Chiar daca vorbesc despre iubirea mea la trecut, dragostea adevarata pe care i-am purtat-o ma face sa zambesc de fiecare data cand imi aduc aminte de ceea ce am trait si ma face sa ii doresc lui o viata cat mai linistita si mai frumoasa. Pentru ca el inca imi e cel mai bun prieten, chiar daca au fost momente in care nu credeam ca o sa ma opresc din plans. Pentru ca dragostea adevarata trece peste tot ce e urat si-ti lasa in suflet parfumul ierbii proaspete si mangaierea soarelui de primavara din ziua primului sarut…

Pentru Hotcity, cu drag.

Piesa Faultline, cantata de Chris Martin de la Coldplay. Superba. Prezenta si pe coloana sonora a filmului “Legaturi bolnavicioase”. Care mi-o placut de numa’. Prezenta in cotloanele mintii mele de cand am vazut filmul. “Your Love Means Everything”.

Din ciclul “filozofie abstracta contemporana” sau (la alegere) “intrebari existentiale fara numar, fara numar…” ma concentrez azi pe ideea de “ce e important pentru mine?”. Si asta pentru ca, de cateva luni incoace, mi se subliniaza in mod repetat de catre cunoscuti ca nu e bine sa dedic atata timp slujbei mele (de care sunt foarte mandra, apropo) si ca ar fi bine sa-mi revizuiesc prioritatile. Si uite asa, cautand prin nebuloasele mintii mele, am incercat sa-mi fac o trecere in revista a chestiilor importante, chiar daca nu sunt neaparat puse in practica.

Nu mai trebuie sa spun nimanui ca munca mea e deosebit de importanta pentru mine. De ce e importanta…aici sunt mai multe directii. In primul rand pentru ca imi asigura un trai mai mult decat decent, pentru ca am niste standarde de viata care nu-mi permit sa o las mai moale daca vreau sa beau Coca Cola in fiecare zi, daca vreau sa am un parfum de zi si unul de seara, daca vreau sa-mi chinui ficatul cu Salitos sau Jack Daniels intr-un club de fitze; of course si cheltuielile casei sunt importante, imi platesc singura chiria si intretinerea. In al doilea rand pentru ca munca mea imi ofera satisfactii sufletesti nebanuite (mai ales ca aceste bucurii vin dupa cateva zile sau saptamani de munca intensa, iar un rezultat bun ma ridica la ceruri), imi da ocazia sa cunosc oameni noi, care ma ajuta sa inteleg mai multe despre tipologia umana. Da, o fi sunand psihanalitic toata treaba asta, dar pasiunile sunt pasiuni si punct.

Muzica e foarte importanta. Nu pot sa lucrez fara muzica, nu pot sa mananc fara muzica, acasa si la birou imi canta ceva intotdeauna. A, si nici sex nu pot sa fac fara muzica. So what, call me crazy. Am preferatii mei in materie de triluri si fac tot posibilul sa ajung la concertele artistilor pe care ii iubesc. Cand sunt trista ascult siropuri (desi sustin sus si tare ca nu imi plac, sunt momente in care Robin Beck sau Wilson Philips imi tin companie plangacioasa), cand sunt vesela ascult rockereli sau blues (aici optiunile incep cu ACDC si se termina la ZZ Top). Deci, music is important.

Sora-mea e importanta. Pentru ea starnesc revolutii cu ai mei, ma dau peste cap sa fac exact ceea ce vrea ea, sunt plastelina cand imi cere ceva. Incerc sa fiu pentru ea cel mai bun prieten si sper sa nu fie vreodata un moment in viata in care sa ne simtim indepartate una de alta. Amu is siropoasa pentru ca mi-e dor de ea si pentru ca, in ultima vreme, e singurul om din lume care m-a sprijinit neconditionat.

Prietenii mei sunt importanti. Sunt cativa oameni pentru care n-as ezita sa fac orice. Si cand spun orice, ma refer inclusiv la partea aia cu agatatul unei pietre de gat si apoi sarit in fantana. N-o sa-mi ajunga doua vieti sa le multumesc pentru ce au facut pentru mine, pentru sprijinul si intelegerea lor. Pe langa prietenii mei cei care conteaza, conteaza si mai mult copiii lor, pe care ii iubesc nespus. Fiecare realizare a lor ma umple de mandrie, ca si cum ar fi copiii mei, fiecare zambet indreptat spre mine imi umple sufletul de bucurie. Acum o saptamana, unul dintre ei m-a strigat pe nume pentru prima oara. M-a facut mai fericita decat orice pe lumea asta.

Importante pentru mine sunt experientele trecutului. Richie imi zicea intr-un comentariu la postul anterior ca suntem facuti din amintiri, dar ca nu le putem lasa sa ne conduca. Sunt de acord, dar trebuie sa le lasam sa amprenteze viitorul. Amintirile au in ele si greselile trecutului, pe care nu vrei sa le repeti, sau, cel putin, vrei sa iti pastrezi un mediu sigur pentru tot ceea ce insemni tu pentru tine. Sa construiesti zidul ala (mai gros sau mai subtire, fiecare in functie de puteri) care are la temelie experientele cele mai neplacute si sa lasi pe altul sa le darame doar atunci cand e foarte clar ca vrea sa te descopere. Si nu, nu ma refer la iubire (sau nu doar la iubire), asta e un lucru universal valabil pentru toate tipurile de relatii pe care le ai cu cei din jurul tau.

Cafeaua de dimineata are o importanta vitala. Nu pot sa imi incep buna functionare fara mirosul acela de cafea raspandit prin casa la primele ore ale diminetii, nu pot avea primul zambet pana cand nu simt pe buze aroma amaruie a cafelei mele facute la ibric. Restul cafelelor de peste zi sunt bine venite, dar prima e vis…v-am spus ca eu consider cafeaua cea mai senzuala bautura care exista pe pamantul asta?

Cineva ma intreba acum ceva vreme daca nu mi-e urat sa ma intorc la niste pereti goi si la o casa rece, in fiecare seara. Am stat putin sa ma gandesc si mi-am dat seama ca nu stie ce zice. Cum ar putea sa fie rece o casa in care canta John Lee Hooker si Tom Waits, in care o carte sta deschisa pe un colt de canapea, langa un urs maaare de plus, poze cu copii si miros de cafea? As minti daca as spune ca e usor de fiecare data, ca nu e. Dar odata cu maturizarea, am luat si niste decizii, ale mele, la care am obosit sa tot dau explicatii. Imi traiesc viata chiar asa cum mi-o doresc si nimeni nu poate sa ma faca lasa pentru ca nu vreau sa schimb felul comod in care traiesc. So, fuck off.

Si pentru ca tot am pomenit de Tom Waits, iata una din preferatele mele. A se asculta neaparat cu cuvintele in fata:

Tom Waits;amp;Crystal Gayle
Asculta mai multe audio Muzica »

…si sa nu aud ca-i sirop. Azi am dispozitie de cirese confiate.

Aura Urziceanu si Aurelian Andreescu - Septembrie

De cateva zile ma chinui sa dau de piesa asta, am tot auzit cateva acorduri din ea intr-o reclama la bere, iar acum, in sfarsit, am gasit-o. Si e atat de potrivita cu starea mea de la ora asta….

Deana Carter - Once Upon a December (OST Anastasia)

Imi deschid eu azi messengerul, si gasesc acolo urmatorul mesaj:

“buna seara…imi cer scuze daca deranjez…am gasit id-ul pe blogul tau…si iti scriu pentru a-ti multumi.Unul din posturile tale mi-a salvat relatia de cuplu o seara buna si multumesc inca o data.”

Si eu as vrea ca persoana care mi-a scris sa stie ca eu ii multumesc, din suflet, pentru ca m-a facut sa ma simt atat de importanta pentru cineva. Si ca nu e degeaba tot ce scriu aici…

Daca e adevarat sau nu, asta e mai putin important. Multa fericire, cititorule

A murit Anca Parghel. Sa-i fie tarana usoara.