Frate, astia-s dusi rau de tot. Aici nu exista masini de alea semi-scumpe sau semi-ieftine. Exista doar super-masini de 200+ cai putere sau exista Dacii. Ca atitudine, soferii sunt exact la fel: mandri ca sunt la volanul unui bolid de invidiat sau mandri ca harbul lor inca mai circula pe drumurile publice.

In orice caz, aroganta e la ea acasa. M-am chinuit 6 minute sa fac stanga de pe o strada laterala spre un bulevard principal. Nu exagerez, 6 minute. Tot inaintam cate 20 de cm la o jumatate de minut, pana cand, practic, am ajuns pe mijlocul strazii. N-ai fi vazut pe vreunul din sensul opus sa opreasca si sa ma lase sa trec. Toti ma ocoleau, nu le-ar fi dat prin cap ca ar fi fost mai simplu sa ma lase sa trec. Nu va spun despre privirile incarcate de stupoare pe care le-am primit cand i-am lasat eu pe altii sa treaca…

Semafoarele aici sunt pentru fraieri, trecutul pe rosu e ceva atat de obisnuit, incat ma astept sa ma claxoneze vreun dement ca de ce stau si astept culoarea verde. Of course, blocajele sunt si ele ceva obisnuit, la fel si cretinoizii care claxoneaza desi vad clar ca nu ai unde sa mergi mai departe. Azi, soferii de Targu Jiu au blocat o salvare in mijlocul lor, pentru ca n-au vrut sa se dea la o parte. Nimeni, in afara de mine, nu s-a tras pe margine cu avariile puse.

Auzisem ca in Franta soferii isi parcheaza masinile scoase din viteza pentru ca altii sa le poata muta in caz de nevoie. Mno, cam asa e si aici si nu exagerez deloc. Imi pare rau ca nu am aparatul foto la mine, sa va arat cum se blocheaza unii pe altii, doar pentru ca nu au unde parca; l-am vazut si pe un nene impingand o masina care il blocase. A iesit omul din parcare, s-a dat jos, a impins masina la loc si s-a carat.

Sper sa plec din orasul asta cu masina intreaga.

Aici povesteam cum am ajuns, iar aici ma gandeam ca nu mai plec din Sombor. Si a venit si duminica, ultima zi in oraselul minunat al Serbiei.

Dimineata (ma rog, pe la amiaza) ne-am baut cafeaua, am mancat ceva usor si am plecat la Dunare, in Apatim, 20 de km de Sombor. Nu era ceva spectaculos, dar era liniste, soare si oameni linistiti care se plimbau pe malul Dunarii. Ne-am oprit la un restaurant unde am mancat cea mai buna ciorba de peste din viata mea. Si ma gandeam ca m-as face obeza daca as trai acolo, au oamenii aia un stil de a gati ceva de speriat. Dupa masa ne-am luat la revedere de la gazdele noastre (multumim Simon si Bojan) si am purces spre casa. In curand aveam sa aflam ca drumul nostru de doar 200 de km era mai dificil decat am crezut. more…

Am revenit, dupa o vacanta mult prea scurta. Vineri seara pe la 5 jumate am plecat spre Sombor, un orasel din Serbia. Avand in vedere ca nu-s decat 200 de km pana acolo, am zis ca nu facem mai mult de 3 ore. Gresit. Total. In primul rand, eu si prietena mea am avut nevoie de o ora intreaga sa iesim din Timisoara. Apoi, ca niste soferite mega experimentate ce ne aflam, am gresit drumul spre Jimbolia (cat de zapacit tre sa fii sa ratezi iesirea spre Jimbolia???)si am facut cam 60 de km in plus pana la iesirea din tara. Booon. La vama la romani a fost cum a fost, dar la vama sarbilor am nimerit taman la schimbatul turei. A venit un vames si ne-a spus sa asteptam 10 minute, ca imediat o sa vina un coleg. Alea 10 minute au fost o jumatate de ora, timp in care noi am stat cuminti in masina, iar vamesii se hlizeau pe dupa geam. Am plecat, in sfarsit din vama si am ajuns pe drumurile sarbesti. more…

Ieri am avut treaba pe la Arad, unde m-am intalnit si cu Veve, iar seara pe la 8 si ceva am plecat inapoi spre Timisoara.

Toate bune si frumoase, am ajuns in oras, ma intalnesc cu un prieten cu care trebuia sa discut neshte treburi si ne indreptam spre un barulet din apropierea casei mele. La un moment dat, cand ma pregateam sa parchez, in spatele meu vad masina de politie care imi facea semn sa trag pe dreapta. M-am conformat, a venit ajentu’, s-a prezentat si mi-a cerut actele. Masina pe care o conduc e a firmei si are inca numere rosii. Se pare ca autorizatia de circulatie era expirata, ca si numerele de altfel. Eu stiam treaba asta, insa seful de parc auto al firmei a spus ca e ok sa circuli asa, pentru ca mai nou primaria Timisoara a permis sa se circule cu numere rosii timp de 3 luni. Insa si alea trebuie schimbate din luna in luna. Ce n-am stiut e ca treaba asta cu numerele e caz penal. more…

Da, da, si eu sunt femeie, si eu sunt sofer, dar azi am crezut ca pun o bomba tuturor masinilor din Timisoara, conduse de femei. N-au nici o treaba cu prioritatea, cu bunul simt, cu nimic.
De la ce m-am luat? Pai am avut treaba pe la Tribunal azi. Si Tribunalul se afla in cea mai imputita zona a orasului, taman in Piata Unirii, unde sunt 10 de masini pe metru patrat. Dupa ce m-am invartit vreo 20 de minute sa gasesc un loc de parcare, la un moment dat il vad: un loc, liber, singur-singurel se scalda in marea de masini parcate care cum mai anapoda. Dau sa ma indrept spre el cand din fata vad ca apare o masinuta micuta, draguta, condusa de o domnisoara. Imi dau seama ca daca nu dau putin in spate, n-are nici o sansa sa treaca si, ca o draguta ce sunt (dau prioritate, las masinile sa iasa de pe strazi laturalnice, incer sa ma comport civilizat), ma retrag putin sa o las sa treaca. Cand colo, ea vroia sa vina mai aproape DOAR CA SA INTRE CU SPATELE IN LOCUL LIBER!!! Am crezut ca ies la ea cu levierul. A fost pentru prima oara in viata mea cand am simtit ca m-as putea transforma foarte usor in criminal. Am demarat in tromba, injurand cum n-am crezut ca voi fi vreodata in stare sa injur (n-avea nici un rost sa ma apuc sa ma cert cu ea, totusi, sunt o doamna) si am avut noroc sa gasesc alt loc, destul de repede.
Asa ca euforia obtinerii carnetului de conducere s-a transformat rapid in gandul asta: la ce dracu nu mi-am luat io o bicicleta?