Tara, tara, vrem primari

Ma plimbam deunazi prin frumosul oras si admiram copaceii inverziti, iarba crescuta (si inca netaiata), iar la un moment dat am observat panourile campaniei electorale (nu se poate fara ele). Pe un panou, pe cine vad? Pe minunata “doamna” Rodica Vlad, cu un slogan de zile mari: Leac pentru Timisoara! Pentru cine nu stie, “doamna” Vlad este patroana unor mari (si multe) farmacii in oras, farmacii care practica preturi aproape duble fata de celelalte farmacii. Dar nu despre asta vreau sa va vorbesc, ci despre un episod pe care l-am trait cu aceasta femeie (cuvantul “doamna” nu-si mai are locul nici macar peiorativ).

In vara lui 2006 Rodica Vlad a hotarat ca e vremea sa se extinda, si-a contruit o pensiune si, la un moment dat, i-a facut inaugurarea. Pentru petrecere avea nevoie de cateva aranjamente florale de mare fitza, aranjamente pe care le-a comandat de la depozitul de flori pe care eu il conduceam pe vremea aia. Buuuun. A facut comanda, ne-a spus ora la care doreste sa le ridice si a plecat spunandu-ne ca va trimite soferul sa le ridice. Noi ne-am achitat de sarcina cu brio (e destul de dificil sa faci 20 de aranjamente in doar 3 ore, dar asta e, clientul comanda – noi executam). A venit soferul, am pus aranjamentele in masina, domnul ne-a multumit, ne-a spus “la revedere” si a dat sa plece. Eu, dupa el: “dar, nu va suparati, banii?” “Ce bani?” zice domnul plin de uimire. “Pai..pe munca prestata”. “Cum, trebuie bani?” (omul era tot mai nedumerit, si mirarea mea crestea odata cu a lui) “Domnule draga, noi v-am vandut niste chestii, dvs. trebuie sa platiti. E simplu” “Pai, n-am bani…” Neavand omul bani, chem colegii sa descarce aranjamentele, pun mana pe telefon si sun clienta. Mi se raspunde: “Alo, da, cine? Draga, n-am timp de tine acum, suna mai tarziu sau maine” – si inchide. Eu nu apucasem sa spun mai nimic, dar nervii mei se incolacisera si mai aveau putin pana se sugrumau de tot.

Soferul, bietul de el (nu facea decat sa respecte niste ordine), isi suna sefa si ii explica situatia. Mno, de-aici inainte, sa vezi crize. A venit “doamna” val-vartej la magazin, a inceput sa urle (la propriu) ca ea e un nume in orasul asta, ca trebuia noi sa lasam aranjamentele ca venea ea sa plateasca, ca eu nu stiu cine este ea? Raspunsul meu la intrebarea asta a fost: “Dar dvs. stiti cine sunt eu?” Cand mi-a raspuns ca nu, atunci i-am zis ca suntem chit (eram venita in oras de cateva luni si inca nu cunosteam “granzii”). Si dupa ce a facut madama un scandal de pomina si a vazut ca nu prea are cu cine discuta (io-mi respect clientii, dar daca ei ma trateaza ca pe carpe, ma infoi de numa’), a platit si a plecat trantind si pufaind.

Si aceasta “doamna” eleganta si distinsa vrea sa fie primar. Primarul unui oras in care calmul, relaxarea si bunul simt sunt la ele acasa…

Tweet