Un set de analize mai adânci după o perioadă în care nu mai înțelegi nimic și, pac, cocktailul perfect: prediabet, Hashimoto și premenopauză. Hormoni dați peste cap, dureri de stomac, insomnie, transpirații, lacrimi de la o ciorbă care nu a ieșit cum trebuia. Doctorul care spune „fă ajustări la alimentație și fă mișcare în fiecare zi, fără scuze”. Noroc că ajustările în alimentație le-am făcut fix acum 13 ani, asta a fost ușor, dar ce fac cu sportul, că niciodată nu m-am ținut de el constant – deși am făcut mișcare relativ constant.

Așa că merg. Kilometri pe zi. Parchez mai departe în parcare când ajung la Kaufland. Ies în fiecare dimineață jumătate de oră imediat ce mă trezesc. Parchez după colț când duc copiii la școală și când îi iau. Ies seara să plimb câinele care oricum stă liber în curte toată ziua (e ok, îi place la plimbare). Inventez motive să merg până la magazinul de la colt. „Uit” ceva în mașină. Whatever works ca să ajung la un număr rezonabil de pași. Mai fac și exerciții cu greutăți când mă simt în stare. Planul e de 4 ori pe săptămână, dar mă mulțumesc și cu 2 sesiuni.

Zic medicii că stresul m-a adus aici. Anii de luptă cu mine, cu alții, cu viața. 15 ani de muncă în cultura din România. Un divorț la 26 de ani și plonjat în muncă ani la rând, fără niciun gând de liniștire. Am aproape 3 ani de când mi-au ieșit prost analizele (apropo, ies la fel de prost, dar ăsta e un lucru bun, nu sunt analize MAI proaste decât acum 3 ani). Stagnarea e bună pentru afecțiunile care se înrăutățesc odată cu trecerea timpului.

Citesc. Ascult muzică. Merg la teatru, film, și fac naveta la Cluj pentru singurul festival care mă face să simt că am din nou 25 de ani și toată viața înainte; mă mai gândesc uneori că n-o să mai pot sta mult pe șantier în echipa de producție (și în perioada de planificare e destul de challenging), însă deocamdată sunt bine așa. Fac terapie, nu-i bine să trec prin toate doar în capul meu și nici nu e corect să arunc tot pe umerii celor din jur.

Fac lucrurile să meargă. În primul rând pentru mine, apoi pentru ceilalți. Mozaicul recent al vieții mele mă face să mă opresc și să fiu mai conștientă de tot ce e în viață, de fapt; ce contează, ce rămâne, ce las în urmă, ce iau cu mine.

Femei din toată lumea vorbesc despre cum e să fii mamă vitregă și cum această categorie a oamenilor care cresc copii e complet lăsată la o parte din cărțile de terapie, din cele de parenting și de societate în general.

Mai mult decât atât, basmele vorbesc despre mamele vitrege (da, cuvântul ăsta) în termeni nu tocmai flatanți (ca să fiu elegantă) și presiunea socială pe femeile care s-au îndrăgostit de bărbați care sunt tați e imensă.

Și ziceam de algoritmul care m-a dus către clipurile unor femei care zic EXACT ce simt și eu (și mă simțeam singură din cauza asta, pentru că și eu am în preajmă copiii partenerului meu, pe care îi creștem împreună de 6 ani).

„Ai știut în ce te bagi”. Mmmm…nu prea, nu. N-am mai avut copii toată ziua lângă mine până acum; n-am mai avut grijă de copii bolnavi până acum; n-a mai fost nevoie să mă apăr prin tăcere și evitarea conflictului cu altcineva care are impresia că vreau să-i iau locul. N-am mai renunțat la orice urmă de plan aș avea pentru că unul dintre copii trebuie să facă altceva.

Fraza asta de mai sus e nemesisul fiecărei femei în situația asta. Niciuna dintre noi nu a știut în ce se bagă, dar, cu toate astea, suntem aici, zi de zi, alegând acest haos pe care încearcăm să-l controlăm cât de cât.

„Nu-s copiii tăi, nu ai de ce să te bagi/să te superi/ să comentezi.” Nu-s copiii mei, corect. Mamele vitrege sunt acolo să aibă grijă, să înțeleagă, să țină în brațe, să asculte, să alerge la spital când e nevoie, să spele, să calce, să hrănească, să ducă sau să ia copiii de la școală și activități. Să iubească. Să nu vorbească urât de nimeni, chiar dacă viceversa nu e valabilă. Și să nu ia nicio decizie, niciodată.

„Cu copiii, trebuie să-ți știi locul.” Asta e o variațiune a frazei de mai sus. Locul fiind acolo în care faci de toate, dar nu ai voie, doamne-ferește, să te superi din ceva, orice. Că doar nu ești mama. Și locul pe care trebuie să ți-l știi e ăla în care e clar că orice greșeală faci, ea va fi speculată și întoarsă impotriva ta în câteva secunde – iar asta poate să șteargă ani de strădanii.

E clar că asta nu e o treabă pentru ăia slabi, mai ales când din partea cealaltă șicanele sunt nelimitate și au depășit orice urmă firavă al bunului simț. Merg înainte, cu ei de mână, pentru că sunt sigură de iubirea pe care ne-am făcut-o în toți anii ăștia. Pentru că da, eu cred că iubirea e ceva ce faci, nu ceva ce simți.

Cred că o să mai revin pe subiectul ăsta. Când am început să scriu pe blog, acum 18 (!!!) ani, eram într-un punct critic al vieții mele; acum e altfel, cu mult mai multă liniște, dar s-au adunat multe vorbe nespuse în mine în anii care au trecut fără scris.

Să ne recitim cu bine, mai treceți pe la mine.

Și m-am gândit când naiba ne-am defectat atât de tare că am făcut copiii ăștia atât de dependenți de noi. De când a devenit o problemă să-i pui să-și care măcar ghiozdanul? Generația asta e deșteaptă, nu zic nu, dar în ceea ce privește abilitatea de a duce la capăt sarcini de zi cu zi, e complet neajutorată.

E vina noastră, a celor crescuți cu nimic sau foarte puțin, care ne-am jurat că niciodată copiii noștri nu vor duce greul pe care l-am dus noi, dar asta ne-a făcut copiii să ne întrebe suav dacă-s muieți posmagii.

Altfel, pruncul de dimineață sigur stie drumul până la mall sau la McDonald’s, dar e destul de mic cât să-l ducă cineva la școală și să-i care ghiozdanul. În fine, doamna părea fericită, cine-s eu să judec.

E ora 8:23, sunt trează de la 6, la 6:10 eram pe Bega la plimbarea de jumătate de oră în care nu fac nimic altceva decât merg și ascult sunetele din jur; n-am căști, e singurul moment din zi în care stau doar cu gândurile mele și de cele mai multe ori e bine – uneori mai am și de așezat chestii în minte, așa că nu e întotdeauna confortabil. Dar e un exercițiu pe care îl fac deja constant de câteva săptămâni.

Cu mâncatul, am trecut de multă vreme la alt nivel; eu, care trăiesc să mănânc, mă văd nevoită să fiu foarte atentă la gluten, zahăr și carbohidrați – practic, ce e mai bun pe lume pentru mine a devenit un soi de otravă. Așa că în ultimii trei ani am mâncat sute de kilograme de avocado, frunze, legume la cuptor și m-am ferit de cartofi și paste (că de pâine mă feresc de vreo 10-12 ani). E greu, nu zic, dar rezultatul e că sunt funcțională și am un tonus de invidiat.

Mă feresc cât pot de ce nu-mi place să fac. Am rămas cu o mână de prieteni cu care ies la cafele, vinuri, ginuri și povești, iar mare parte din energie o păstrez pentru familie. Și pentru job, în continuare lucrez cu festivaluri și evenimente mai mari sau mai mici pentru care fac consultanță în comunicare și capacity building. Tot greu al naibii a rămas domeniul ăsta în România, dar măcar fac ceva de care sunt mândră și mă simt bine când pun capul pe pernă seara.

Anul nebun care a fost 2023 (și toată perioada în care am fost coordonatoare a comunicării pentru Capitala Europeană a Culturii) încă își ia plata. Am pierdut multe în acel an (e adevărat că am și câștigat multe), însă volumul de muncă, stresul, agitația, conflictele – toate astea vin cu o notă de plată continuă, cred că de la asta vine Neverending acela care a marcat etapa de Moștenire după ce anul cultural s-a încheiat.

Revenind la alegeri sănătoase, cred că și alegerea de a sta puțin retrasă din viața culturală timișoreană a fost una buna, m-a lăsat să mă regrupez și să-mi dau seama ce vreau să fac mai departe. Acum drumul e clar și să știți că e adevărată povestea aia cu intențiile, dar nu e de ajuns doar să le trimiți spre univers, karma sau orice altă formă vreți voi, ci trebuie și muncit în direcția asta.

A fost bine să mai las aici câteva gânduri. Mai vin ☺️

Sunt la Cluj, în vizita mea bilunară, după două zile de ședințe, planuri, bugete, propuneri de proiecte și râsete cu colegii de birou. De 9 ani fac drumul ăsta, 3 ani am venit o dată pe lună, de 5 ani vin de două ori pe lună. Un an a fost carantină, dar îmi place să-l număr și pe ăla la totalul anilor mei în echipa asta.

Stau în pat, cu bateria la 19% și încerc să număr de câte ori am spus în ultimii doi ani că mi-e dor de scris. De fiecare dată am amânat pentru că ar trebui să am ceva important de zis. N-am nimic important de zis acum, doar am deschis blogul și am apăsat pe new post.

Spațiul ăsta îmi pare complet străin și straniu de familiar. Viața mea din 2008 încoace s-a schimbat atât de tare încât uneori sunt convinsă că am trăit mai multe vieți. Totuși, asta de acum pare cea mai bună.

Cel mai probabil n-o să am o poză care să ilustreze ce scriu. Ce poză ar putea să fie? Cu o fată care nu mai e tânără, obosită, cu fire albe în părul care nu mai e blond, cu probleme la un genunchi și cu niște analize anuale nu chiar extraordinare, dar cu multă viață în ea.

Cu familie, copii, un business în cultură (mă și apucă ușor râsul când pun alături aceste două cuvinte, business și cultură), care bea în continuare cafea, își petrece o parte din vară pe un șantier și o mare parte din dimineți ducând copiii la școală și o mare parte din săptămână testând rețete găsite pe tiktok. Cu cărți multe citite în bibliotecă (și destule necitite), o relație cu părinții mult mai bună decât a fost vreodată și cu o apropiere semnificativă de sora din dotare. Și cea mai mare parte din cele de mai sus împărțite cu un om lângă care simt, pentru prima oară în viață, ce înseamnă să fii protejată.

Am avut o viață plină. Am în continuare o viață și mai plină. Mă simt privilegiată și norocoasă (deși nu e noroc, ci minte deschisă către oportunități) că viața mea arată așa: cu provocări de zi cu zi, dar o viață bună, care îmi place așa cum nu cred că mi-a plăcut vreodată viața mea.

Sper să ne mai vedem pe aici, în locul în care am început toată călătoria asta atât de faină care m-a adus spre viața pe care o trăiesc acum.

In accordance with local guidelines, there will be no vaccination, testing or masking requirements at Coachella 2022.

Coachella se întâmplă în două weekend-uri din aprilie, 15-17 și 22-24.

Pentru toți organizatorii de evenimente medii și mari, știrea asta este cel mai bun semn pe care-l puteau primi în perioada asta.

Știu că e bine să rămânem cu picioarele pe pământ și să nu ne bucurăm prea repede, dar avem nevoie de speranță ca de aer.

Sursa foto: Burst (despre care am aflat via newsletter Civilization semnat Victor Kapra)

De-a lungul acestei perioade, au fost mulți cei care m-au sfătuit de la căldura job-ului confortabil sau din acea sferă atotștiutoare, plini de auto-suficiență. O să pun aici cele mai bune sfaturi primite de la oamenii ăștia, care nu s-au obosit nici măcar pentru o clipă să înțeleagă prin ce trece industria organizatoare de evenimente din România.

Cel mai prețios sfat: Schimbă domeniul, fă altceva.

Sigur, ce simplu era, păcat că nu m-am gândit. Hai că eu aș fi putut face și altceva, că de PR a fost nevoie în foarte multe alte domenii, dar ce faci cu un pianist care a studiat toată viața lui să cânte? Sau cu un violonist? Sau cu un inginer de sunet care e tehnician la o firmă care asigură suport tehnic la evenimente? Sau cu ăia care și-au luat credite de sute de mii de euro să investească în scenotehnică de calitate?

Sigur, după câteva luni în care nu se vedea luminița de la capătul tunelului, mulți au plecat din țară, preferând să lucreze la încărcat/descărcat camioane, ca să nu le moară familia de foame. Alții au vândut echipamentele de scenă. Alții au încercat să-și vândă serviciile pe bani de nimic, pentru spectacole online (o mizerie sinistră, ajung și acolo imediat). Fiecare a făcut ce a putut. Dar dacă n-ai o vorbă bună, în orice situație, măcar taci, nu te mai arunca să oferi soluții, că nici Glovo sau Tazz n-au job-uri pentru cei aproximativ 400.000 de oameni din industriile culturale de la noi.

Aproape la fel de prețios: De ce nu faci online evenimentele?

La sugestia asta efectiv îmi ieșeau bubițe mici și roșii pe față. Păi hai să vedem de ce nu se poate online:

– lucrez la evenimente medii și mari, adică orice între 2.000 și 50.000 de oameni; evenimente care au sens doar când se fac așa, „pe viu”, că ele costă extrem de mult, iar susținerea financiară a echipelor care construiesc aceste evenimente este una de durată
– cu alte cuvinte, zeci de oameni sunt angajați permanent în echipele organizatoare, cu salarii pe bune, taxe plătite la stat, iar aceste evenimente trăiesc în mare parte din biletele vândute (șoc pentru românii obișnuiți cu mocangelile din piețele centrale ale orașelor)
– evenimentele medii și mari vând experiențe la fața locului, nu concerte online, pe alea le vezi înregistrate pe YouTube oricând
– maximul pe care-l poți face: un eveniment la fața locului pe care-l transmiți și online, dar orice e gândit pentru întâlnire față în față, nu-și are locul online

Să nu mai zic de suprasolicitarea internetului, realmente sufocat de toată lumea care făcea câte un zoom de acasă și îi spunea conferință. Singurele spectacole cât de cât acceptabile erau cele de teatru, așa am reușit să văd și eu niște spectacole pe care le-am ratat de multe ori nefiind în capitală. Altfel, tot hype-ul online din ăștia doi ani a fost o nebunie care sper să nu se mai repete vreodată.

De departe panseul meu favorit: Ce te plângi, am văzut că ai muncit la multe evenimente în perioada asta.

Corect, de ce să mă plâng. Atâta numai că m-am îmbolnăvit de nervi, și să vă spun și de ce.

În primul rând, 2020 și 2021 au fost iadul pe pământ pentru orice organizator de eveniment, nu doar pentru cei care făceau evenimente mari. Fiecare ieșire la rampă a autorităților însemna restricții modificate, mai relaxate sau mai stricte, nici măcar nu mai conta. Orice restricție modificată aducea după ea un val de panică în orice organizație care lucra la acel moment la un eveniment.

Aveai eveniment de 500 de persoane în aer liber, cu distanțare 2m față-spate-stânga-dreapta? Cu două zile înainte veneau onor conducatorii și ziceau că nu mai poți 500, poți doar 300. Sau că poți 1000, și nici nu mai e nevoie de 2m, doar 1.5m.

Aveai proiecții de film în evenimentul tău format din mai multe arte prezente? De mâine se închid cinematografele. Dar nu și muzeele. Ok, dar noi avem proiecție în muzeu, ce facem? Eh, la întrebarea asta nu avea nimeni (dintre legiuitori) răspuns, dar cineva trebuia să-și asume o decizie.

Erai în mijlocul evenimentului tău de 3-4-5-25 de zile. Cu restricții, cu mască, cu testare, cu ce vrei tu. Invitați din străinătate care nu știau dacă mai pot pleca din România sau măcar dacă pot ieși din aeroport, că ieri era ok, azi suntem ori noi zonă roșie, ori alții.

Fiecare dintre evenimentele făcute în 2020 și 2021 sunt mici diamante de pus pe o coroană pe care să ne-o dăm noi, singuri, tot nouă. Pentru că fiecare eveniment a avut câte 6-7 planuri de rezervă, în caz că ceva mergea prost sau iar se modificau restricțiile de la o zi la alta. ASTA a fost mâncător de nervi, planurile astea de rezervă pe care trebuia să le rulăm în minte de zeci, sute de ori. Nu mai vreau să fac în viața mea planuri de astea de rezervă, chiar dacă mă voi duce să gătesc la o cantină (sau să spăl pe jos la cantina aia, nu contează).

Au mai fost și altele, dar mă opresc la astea trei, auzite cel mai des în jurul meu (și de la oameni la care nu mă prea așteptam).

Statul român ne-a dat un șut în fund monumental, aia e, nu speram să se întâmple altfel. Nici în ziua de azi sectorul cultural n-a avut vreun sprijin din partea Guvernului. Dar ceea ce vă pot sugera pentru perioada următoare, pentru a ne susține pe toți, ar fi cam așa:

– cumpărați bilete la filme, lăsați un pic la o parte filelist și alte chestii online; un film pe lună, tot e ceva (mai ales că acum apar în cinematografe filmele nominalizate la Oscar, plus că mai avem, pentru puțin timp, Belle – primul anime adus pe marele ecran în România, vreodată)
– cumpărați bilete la orice vă permiteți și vă place, fie că e stand-up, Maria Dragomiroiu sau Salam, fie că vorbim de festivaluri mari de muzică sau mici de film din orașul vostru
– dați un like știrilor care anunță un spectacol de oricare ar fi el; un share e deja mult, dar dacă vă place ce se promovează, nu ezitați, ajută foarte mult
– trimiteți prietenilor vești despre evenimentele din oraș, dacă știți că le place un anumit gen de spectacol; reach-ul organic al FB nu ajută evenimentele nepromovate prin conținut plătit, deci puteți face un mare bine așa

Mi-ar plăcea să știu ce sfaturi prețioase ați primit din martie 2020 încoace, să ne amuzăm împreună de condescendența dulce-amară a oamenilor de pretutindeni.

Câțiva prieteni m-au rugat să scriu pentru ei în diverse situații. Am zis „da”, apoi n-am putut să scriu; nu mi s-au așezat literele pe foaie neam, n-am fost în stare să leg trei fraze coerente. Mi-am cerut scuze ulterior, dar am dezamăgit câțiva oameni. Să nu mai spun ce dezamăgiți sunt cei care încă intră pe blog, după atâta amar de vreme în care n-am mai scris; am găsit niște comentarii din 2020, 2021, chiar 2022. Mulțumesc, oamenilor.

În doi ani, viața mea e la fel și complet schimbată în același timp. Sau poate sunt eu complet schimbată. N-am mari realizări, dar un mare plus e că am reușit să țin agenția pe profit în timpul ăsta complicat pentru evenimente culturale. Pentru cine nu știe, am o agenție care lucrează cu evenimente medii și mari; facem PR și ne ocupăm și de o parte din ce înseamnă producție de eveniment. În momentul ăsta suntem trei fete ambițioase care pun umărul la treabă bună: una e în Hațeg, alta e la Brașov (a fost la București, acu` a fugit la munte), iar eu sunt la Timișoara. Da, funcționează, iar de văzut ne vedem de 2-3 ori pe an, niciodată toate trei la un loc – dacă nu punem la socoteală întâlnirile online.

Viața mea personală n-a fost niciodată foarte vizibilă pentru alții, deci n-o să fie nici de acum înainte. În toată această perioadă am încercat să mă adaptez unei noi realități, o relație cu un bărbat care are doi copii ce-și petrec cu el mare parte din timp. Și, deci, și cu mine. Uneori e mai greu, alteori mai ușor, niciodată plictisitor. Îi ador pe copiii ăia. Aș face orice vor ei, când vor ei, iar dacă mi-ar da în cap cu o piatră n-aș înceta să-i iubesc.

Am reînceput să merg la terapie, de aproape un an, din două motive. Unul, să încerc să înțeleg și să atenuez presiunea din creierul meu din perioada asta în care încerc constant să găsesc soluții pentru supraviețuire profesională; celălalt, din dorința de a afla cum ar fi bine să mă raportez la relația cu cei doi copii, ce e bine și ce nu e bine să fac. Cu ocazia asta, mai învăț câte ceva despre mine, despre momentele prin care am trecut și care m-au făcut să iau anumite decizii proaste, dar și ce pot face să-mi transform anii următori în unii buni și aducători de liniște. Fiecare zi pe rând e noua mea mantră.

Citesc mult, foarte mult. Dacă tot n-am mai scris, măcar să recuperez la antrenament literar. De la cărți istorice, la young adult, trecând prin autori clasici pe care n-am avut curiozitatea să-i descopăr până de curând, citesc deja cam 6-7 cărți pe lună. E mult pentru mine, abia dacă ajungeam la două pe lună în anii anteriori.

Nu mi-am făcut planuri de viitor. N-am niciun alt scop în afară de a fi liniștită. Am început anul timid, cu munca la unul dintre cele mai mari festivaluri din țară, unde, de anul trecut, sunt parte din echipa permanentă. Asta mi-am dorit de câțiva ani, uite că s-a întâmplat. Agenția are deja câteva contracte mari și faine, colegele mele se ocupă de ele preponderent, plănuim și o conferință mare de management cultural (Linked Culture, ajunge la ediția a VI-a – ediții consecutive, neîntrerupte de pandemie).

Sunt bine, oamenilor, un bine constant și lin, fără bucurii sau supărări extreme. Ceea ce vă doresc și vouă. Dacă voi mai trece sau nu pe aici, nu știu să spun. Aș zice că da, dar vedem ce aduce ziua de mâine. Acum, însă, sunt foarte fericită că am așternut gândurile astea și sper să îmi amintesc de asta data viitoare când nu voi fi hotărâtă dacă să deschid blogul sau nu.

Și poate-mi adun puterile pentru SSL-ul ăla, pentru o temă nouă, pentru o curățenie mai adâncă. Să ne citim cu bine!

Foto: Rareș Helici, noiembrie 2021, pentru 1000 Portraits

fbt

Azi am ieșit din casă, prima oară după nu-știu-cât timp. Am bifat pe declarația pe propria răspundere „activități fizice” și aia a fost. Parcul de lângă casă era gol, pe drum nu m-am întâlnit cu nimeni; cu jandarmii m-am întâlnit în parc, am și stat de o poveste la distanța regulamentară de 2 metri (probabil păream dornică de conversație față în față, habar n-am). Mi-au spus, printre altele, că de săptămâna viitoare se înăspresc amenzile, deci grijă mare, mai bine stați în casă.

Am ajuns acasă de jumătate de oră și mi-am făcut un gin tonic cu castravete și Tanqueray. La momentul la care scriu e 1:41 PM. Glumesc de multe ori că eu rezist toată vara la festivaluri cu apă, cafea și gin tonic; afară a venit primăvara, deci aș putea să privesc carantina asta ca pe un festival al statului în casă – „cine iese mai întreg la cap fest”. Featuring Zoom, Whatsapp, HBO GO, TIFF Unlimited, Netflix, Spotify, niște cărți și mult alcool.

Mă gândeam în timpul scurtei plimbări (fix 3873 de pași) la oamenii despre care știu că n-ar sta în casă nici loviți cu leuca. Oameni educați, plimbați, care cunosc alți oameni deștepți, fascinați în aceeași măsură de Maceo Parker și de neamul de daci din care se trag (neatinși de molimă, biensur) – oameni cărora nu li se aplică teoria mea cu muzica (asculți muzică bună deci ești deștept, nepanicat, responsabil și informat).

Din fericire pentru mine, asta nu e prima perioadă grea a vieții mele. E cam a 16-a, dar cine mai numără. Zic din fericire pentru că experiența anterioară mă face să fiu mai cu capul pe umeri decât alții, mai rațională, mai calmă.

Altfel, v-am pus fața mea adevărată după 16 zile de carantină. Fără filtre, dar cu soare mult. N-a întrebat nimeni, dar poate o să scriu zilele astea și despre îngrijirea zilnică/săptămânală pe care o practic să nu ies din carantină cu fața căzută de tot, cc fetele.

Să fim sănătoși și liniștiți în case!

Ce fac eu să fiu bine la cap, pe cât se poate.

Mă trezesc până la ora 8:30. În zilele normale, mă trezeam undeva între 7:00 – 7:30 (fără alarmă, nu mai am de mult așa ceva). Acum am tendința să dorm puțin mai mult, dar asta o pun pe seama oboselii cronice.

Aranjez patul imediat ce mă dau jos din el și nici nu mai trec pe acolo toată ziua. Dormitorul e dormitor, destinat somnului, nu-l încarc cu alte activități. Și dacă ne mai gândim la alte activități rezervate dormitorului, uite un moment bun să încercați alte locuri din casă (cine are noroc de carantină la comun).

Merg la duș, apoi urmez același ritual ca în orice altă zi. Creme și seruri din cap până în picioare, ridurile nu-și pun pauză pe vreme de pandemie.

Îmi încep ziua cu un video call. Fie un prieten, fie echipa din agenție, față prietenoasă să fie. Mai râdem, (ne) mai plângem. În mod special ne simțim aproape unii de ceilalți.

Lucrez, dar nu mă omor să găsesc soluții și să trag de mine. O iau încet. Îmi dau timp să mă adaptez. E ok și dacă n-am chef să fac ceva, până la urmă e o situație specială care mă provoacă la fel de tare cum îi provoacă și pe alții în situația mea.

Dansez. Mult, cam o dată la jumătate de oră, televizorul e pus pe Hit Music Channel. Câte zece minute de zbenguială fac minuni.

Încerc să nu citesc știri. Sunt câteva site-uri pe care le urmăresc, în mod special din afara țării. Urmăresc conferințele de presă de la Ministerul de Interne. Rămân informată în limite rezonabile.

Seara citesc sau mă uit la câte un film. Seriale mai rar, deși am văzut The Outsider în urmă cu câteva zile (HBO GO). Mă uit mult la desene animate vechi. Ori filme, ori Tom&Jerry. Am revăzut câteva filme vechi care mi-au plăcut întotdeauna. The Usual Suspects, Seven, Forrest Gump. Am început Django Unchained, mai am pe listă Natural Born Killers. Am văzut și Regele Leu ăsta nou. De citit citesc acum Dulcele bar, am citit Jurnalul Annei Frank și Religie și putere (Ioan Petru Culianu). Mai revin cu recomandări pe tema cărților.

Gătesc mult. Orice mi-e poftă. Nu mănânc după 6-7 seara deloc. Știu că nu mi-e foame, că e doar mintea mea care urlă după un oarecare confort dat de mâncare. Am slăbit 2 kg în 2 săptămâni.

În tot timpul ăsta sunt în legătură cu foarte mulți oameni. Vorbim, râdem, facem planuri, ne îmbrățișăm virtual. Uneori plângem (eu sunt destul de plângăcioasă, dau afară demonii ori de câte ori simt nevoia).

Nu e întotdeauna bine, nu sunt întotdeauna cu inima sus, dar în perioada asta sunt mai bine decât credeam că voi fi. Nu-s fals optimistă, știu că urmează să fie mai rău înainte să fie mai bine, dar mantra mea e „fiecare zi pe rând”.