Încrede-te în instinct.

Poate că punctul ăsta ar fi trebuit atins mai spre finalul textului și să încep cu ceva mai practic, însă totul pornește de la instinct. Oricât ar fi de umbrit de sentimentul de îndrăgăsteală, instinctul îți transmite ce trebuie să știi încă din primele momente. Sentimentul de „ceva nu-i bine” apărut când totul e în regulă, întrebări care-ți sună în cap în momentul în care sunteți față în față, detalii pe care le observi într-o doară, dar care deranjează. Astea sunt primele semne pe care nstinctul ți le trimite spre creier, încercând să te oprească din a merge mai departe. De cele mai multe ori, eu am ignorat instinctul.

Observă cât poți de atent starea generală a celuilalt.

E prea entuziasmat? E nehotărât? Evită să-ți răspundă clar la unele întrebări? Îi scoți vorbele cu cleștele sau nu poți zice două vorbe pentru că vorbește prea mult? Dacă e vorba de prima întâlnire, e foarte posibil să fie emoțiile de vină, dar dacă aveți deja o relație de câteva săptămâni, lucrurile ar trebui să se îndrepte spre o mai mare comunicare, în niciun caz spre ceva nedefinit. Oamenii tind să aibă o reacție de genul (mai ales dacă le place cu adevărat omul cu care au început relația): o să am puțină răbdare, poate e într-un moment prost, poate nu știe ce să facă. Iar reacția asta duce, mai departe, la ascunderea sentimentelor adevărate și transformarea comportamentului în ceva artificial, care nu reflectă adevărata personalitate. Așa se creează primele frustrări în relație, care vor răbufni cu sigurață mai târziu.

Nu e treaba nimănui să aibă răbdare și să caute să ofere sprijin unui om cu care e într-o relație la început. Sigur, poate părea cinic ce spun, însă fiecare om trebuie să-și vadă de problemele proprii, iar când relația abia începe, predominantă ar trebui să fie bucuria, nu tristețea. Dacă omul acela îți transmite tristețe, poate că e cazul să-l lași s-o rezolve și să vă căutați mai încolo, dacă va mai fi cazul.

La polul celălalt se află prea mult entuziasm. Îți scrie în continuu, te sună des, ar ieși cu tine în fiecare seară, e tot numai o bucurie. Pe de altă parte, când are ceva de reproșat, nu ezită să ți le arunce sec în față și apoi să închidă ușa. E minunat că vrea să vă vedeți des, dar echilibrul e de dorit, mai ales la început, când începeți să vă cunoașteți. Prea mult entuziasm arată un echilibru emoțional destul de precar, iar combinat cu partea de reproșuri venite din senin, înseamnă o relație bipolară, care e toxică de manual.

Ce aveți în comun contează foarte mult.

La început de relație e chimia aia nebună care vă face să nu vă puteți ține mâinile departe unul de celălalt, iar orice altă observație devine aproape imposibil de făcut dacă există atracție fizică. Totuși, (sper că) nu vă vedeți doar între așternuturi, și mai ieșiți la o cină, la o cafea, la o plimbare în parc. Discuțiile despre muzică, filme sau cărți sunt esențiale, la fel ca discuțiile despre valori, principii și chestii de astea care construiesc caracterul unui om. E important să vă placă aproximativ aceleași lucruri, să aveți deschidere către experiențe pe care să le încercați la recomandarea celuilalt, să vă potriviți cât de cât la ceea ce înseamnă petrecerea timpului liber.

Intimitatea e importantă, și nu mă refer aici doar la sex, ci la felul în care vă raportați unul la celălalt când sunteți doar voi doi într-o cameră sau în excursie. Vrei să citești și el/ea vrea film? Ești ok cu asta și nu te deranjează? Vrei să mănânci, dar celuilalt nu-i e foame? Puteți să faceți chestii împreună fără să simți că depui eforturi considerabile să fii acolo? Dacă da, atunci mergeți mai departe. Dacă nu, atunci nu stați până se duce atracția fizică, pentru că veți suferi. Ori amândoi, ori numai unul – dar e destul și-așa.

Dacă ați trecut de începuturi și ați ignorat toate lucrurile de mai sus, sunt foarte puține șanse să iasă bine. Dacă ați ales sinceritatea (față de voi și față de celălalt), e foarte posibil să fi câștigat un prieten.

Photo on Visual Hunt

”Pinky promise” sună mai jucăuș decât „promit”, mai puțin serios. Când zic expresia în engleză, mă aștept să fiu luată în serios și nu prea, dar o promisiune în limba română e cu totul altă poveste.

Nu știu când și unde am început să fac delimitarea asta în mintea mea, cert e că mă frustrează și-mi dă senzația că nu-mi mai asum vorbele uneori, că tot ceea ce vreau să transmit devine desuet și nu mai are valoare. Alteori, folosesc expresii în limba engleză tocmai pentru a nu pune presiune pe vorbe și pe persoana către care le transmit, că în ziua de azi toți suntem speriați ca de bombe de sentimente, priviri, conexiune umană în general.

Trei paragrafe despre expresii românești vs. echivalentul lor în engleză și percepția despre ele îmi arată un lucru important: trebuie să dorm la noapte musai, să înving insomnia până nu mă învinge ea pe mine. Cheers!

Photo credit: elycefeliz on Visualhunt.com / CC BY-NC-ND

Vine un domn într-un scaun cu rotile. Handicap sever, picioarele la vedere, macinate de boală, o priveliște pe care nu ți-o dorești în fața ochilor nicicând; cu atât mai puțin într-o dimineața cu soare. Că așa ni-i firea, uneori închidem deliberat ochii la grozăviile din jurul nostru, ca să mai putem dormi noaptea; sau ne lăsăm trași în grozăviile vieții noastre, spunându-ne că avem destule griji care să ne tină treji.

“Dați-mi un leu. Să-mi iau o pâine.”, se aude din scaunul cu rotile. Omul încerca să-și facă loc printre cei de pe trotuarul îngust. Toți se trag la o parte, parcă ar fi venit ciuma. (la cum arătau picioarele omului, mai că nu-ți venea să-i condamni pe ăia de se trăgeau din calea lui) Nimeni nu se uita la el. Nimeni nu se uita în ochii lui. Nimeni nu-l aude. Toți avem ceva mai bun de făcut. Ba un apel brusc care ne ține ocupați. Ba un bilet care nu se mai dă găsit în geantă. Ba o mașină banală cu jante speciale care iau ochii. Orice, dar niciun ochi spre el, handicapatul.

“Mă, nenorocitule, nu ti-i rușine să vii să-mi ceri bani? Io am muncit toată viața pentru pensie!” Îngheț. Vorbele pline de ocară vin de la o doamnă albă-n cap și încruntată. Atât de incruntată încât mi se pare că toată răutatea lumii s-a ascuns in ridurile ce-i brăzdează chipul.

Ba da. Îi era rușine. A plecat capul. “N-am pensie, doamnă. N-am nimic. N-am pe nimeni.” Atunci doamna a mai tăiat o dată: “Ai pensia de handicapat, golanule. Descurca-te cu aia!”

Am vrut să o întreb ce rău i-a făcut omul ăla. Nu pentru că încurajez cerșetoria ci pentru că încurajez umanitatea. “Daca n-ai ceva frumos de spus, mai bine taci.” Asta aș fi vrut să-i zic. Și aș fi rugat-o să trăiasca dumneaei cu pensia de handicapat, de-o putea.

Să ne înțelegem: am prieteni în scaun cu rotile care sunt bine; fizic (cât se poate) și psihic. Au parte de sprijin. De prieteni. De familie. Nu-și plâng de milă, nu cerșesc, muncesc și-și fac viața frumoasă. Dar omul ăsta părea că n-are pe nimeni de partea lui; iar statul cu siguranță nu-i de partea lui. Nu mai are nevoie și de răutatea semenilor, deși se pare că doar asta i-a mai rămas.

Acea distinsă doamnă cu părul alb a intrat în tramvai însoțită de o tânără cu retard mintal (știu cum arată pentru că am trăit 15 ani din viață lângă un om cu așa ceva). Care tânără și-a luat câteva injurii pentru că a scăpat pe jos biletul de tramvai. “Proasto! Dacă vine poliția, eu nu te scap, n-au decât sa te ia!”

Atunci am înțeles că răutatea unui om e cea mai mare inchisoare a lui și nu aveam de ce să fiu supărată pe doamna. Supărarea mea nu are nici măcar o fărâmă din supărarea pe care această doamnă o poartă zilnic după ea. Iar asta e o adevărată pedeapsa.

Foto: Homeless by Shutterstock

Partea buna e ca avem acces la informatie. Partea proasta e ca nu stim sa o filtram. Partea buna e ca aflam chestii interesante din vietile oamenilor de care ne-am indepartat fizic (in sensul ca unul e aici, altul la o distanta de cateva mii de kilometri), partea proasta e ca ei ar trebui sa posteze lucruri cu care suntem de acord. Doamne feri sa fie altfel.

Zilele trecute postasem pe Facebook ceva despre Vodafone; ceva de bine, ca mi-au facut abonamentul mai mic, mi-am luat si telefon cu reducere mare, ma rog, era un status de client multumit. Imediat am avut niste mesaje private (ca unii nu se incurca in public) in care eram admonestata (ce cuvant!); cum adica zic de Vodafone? m-au platit sa zic de ei? pai eu nu stiu cat de rau se poarta cu clientii? Nu, nu stiu, cu mine s-au purtat intotdeauna bine; ma indoiesc ca stie cineva de la call center ca am o agentie de PR si un blog. Oricum, nu inteleg de unde isi aroga altii dreptul de a ma intreba care-s motivele postarilor pe un cont personal atunci cand exista intotdeauna optiunea de unfriend.

E foarte interesant cum sare toata lumea sa-mi explice ca incerc sa prostesc pe cineva daca spun ca mananc de la McDonald’s (eventual si cu o poza cu un hamburger muscat de mine). Da’ nu stiu ca nu-i sanatos? Nu, nu stiu. Stiu ca nici laptele nu-i sanatos daca il bei in exces; nimic nu e sanatos daca e prea mult, asa ca mai usor cu toporul, sa nu va taiati singuri in el. Ce-o fi cu atata paranoia?

Relaxati-va, oameni buni. Nimeni nu plateste pentru un status pe Facebook, nu va mai crizati aiurea cand vedeti numele unui produs intr-o poza sau intr-un status. Cat despre articolele platite, la mine (si la altii) le puteti vedea ori marcate cu (P), ori puse intr-o categorie speciala (care aici se numeste “publicitare”). Nu intentionez sa duc pe cineva de nas; recomandarile mele sunt sincere si criteriul principal al acceptarii unei campanii e ca ma identific cu produsul sau cu valorile promovate. Publicitatea e publicitate si e marcata ca atare, dar nu va mai isterizati la orice chestie de pe retelele sociale sau de pe blog.

In rest, noi sa fim sanatosi, ca stugurii sunt acri prin rotatie.

Foto: Paranoia by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)

In ceea ce priveste atentatul de ieri din Paris, de la redactia Charlie Hebdo, am citit tot felul de opinii. Ba ca acei caricaturisti si-au cautat problemele cu lumanarea, ba ca a fost un atentat direct la libertatea presei, ba ca nu e bine sa faci misto de religia cuiva, ba ca nu trebuiau sa se ia de Dumnezeul musulmanilor, ba ca ar fi trebuit sa se opreasca din facut caricaturi dupa primul atac, cel din 2011. Tot felul de oameni si-au spus parerea, unii mai agresiv, altii cu parere de rau pentru cei ucisi.

Cred ca unul dintre drepturile fundamentale ale omului e libera exprimare. Poti sa scrii, sa desenezi, sa iti exprimi opinia in orice fel, atata timp cat nu atentezi la viata si libertatea unei alte persoane. E absolut normal sa ajungi sa iei la misto principii, credinte, raporturi intre oameni, manifestari etc. Insa, in primul rand, trebuie sa stii sa razi de tine inainte sa ajunga sa rada altii. Si sa explic.

In existenta mea de pana acum am avut tot felul de prieteni, cunostinte, oameni cu care lucram mai mult sau mai putin bine. Intotdeauna, fara exceptie, oamenii care-mi ajungeau direct la suflet erau aia care faceau misto de mine, cu mine. Mistourile erau de orice fel: despre felul in care ma imbrac, despre actiunile mele, despre ghinionul unei zile. Radeam in rand cu ei pentru ca daca nu poti sa faci misto de tine, o sa ajungi sa dai in cap tuturor celor care indraznesc sa faca o gluma.

Autoironia e semn de inteligenta, zic unii. O fi, n-am de unde sa stiu cu siguranta. Stiu, insa, ca toti cei care au scris/spus ca acei jurnalisti morti si-au cautat-o cu lumanarea nu-s cele mai ascutite creioane dintr-un penar; sunt oameni frustrati, inraiti de o viata pe care au ales-o si acum nu le mai place, incapabili sa rada de ei, dar care se simt perfect indreptatiti sa emita judecati despre altii. Oameni tristi, care dau din maini sa spuravietuiasca, insa tot ce reusesc sa faca e sa fie caraghiosi. Apoi, e simplu sa vorbesti despre asta de la caldura casei tale, tu care niciodata n-ai fost cu adevarat in pericol pentru ideile tale.

Tot ce s-a intamplat la Paris ieri e de o tristete nemasurabila. Nimeni, absolut nimeni, nu are dreptul sa ia o alta viata, mai ales cand vorbim despre libertatea de expresie. Si daca nu mai glumim, teroristii castiga.

Foto: Charlie Hebdo by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)

Asa, eram un copil cam trist. Sufeream in taina de indragosteala precoce de un june cu vreo doi ani mai mare decat mine, care-mi scria scrisori din scoala militara. Mi se parea senzational ca el se-ndragostise tocmai de mine, “un” fetita tunsa scurt, cu dintii usor strambi, scheletic de slaba si fara nimic special; ca mie, daca stau bine sa ma gandesc, nu-mi placea atat de el cat imi placeau scrisorile pe care mi le scria. Ma rog, am ramas cu buza umflata in momentul in care mama mi-a descoperit scrisorile, i-a spus lui tata si de aici am inceput sa duc o viata incuiata cu lacatul, dar nu despre asta vorbim aici.

Imi venea sa ma plang tot timpul. Ba ca nimeni nu ma intelege, ba ca prietenii ma tradeaza, ba ca am descoperit sensul universului si nu e nimeni care sa ma asculte. D-astea de pre-adolescent. Apoi am intrat la liceu, m-am indragostit de un alt baiat mai mare decat mine (abia mai tarziu, mult mai tarziu, am trecut la cei mai mici decat mine – o alta poveste, cu totul), iar dramele existentei mele au devenim mai mari si mai pufoase, lacrimile mai amare, nemultumirile mai multe si, desigur, foarte consistente. Daca azi sufeream ca nu eram iubita de tinta pasiunii mele, maine sufeream ca ala ma iubeste si eu nu mai am chef de el. Daca azi mi se parea cea mai mare tragedie ca vine teza la istorie (chestie asemanatoare cu matematica, din punctul meu de vedere), maine tragedia capata forma unei absente care nu putea fi nicicum motivata.

Tragediile, cat si bucuriile, erau impartasite cu absolut toti prietenii mei. Cu parintii lor. Cu sora-mea, care habar n-avea ce-i povestesc (cand aveam eu 14 ani, ea avea vreo 5). Cu colegii de clasa. Cu bunicii. Cu nasa-mea. Practic, cu toata lumea care se oprea 5 secunde sa ma asculte. Evident, debitam numai prostii, cat naibii de inteligent puteai sa fii la 14 ani? Mai ales in perioada imediat urmatoare comunismului, cand nici PRO TV-ul nu aparuse inca.

Ma rog. Ideea e ca, daca aveam Facebook pe vremea aia, probabil as fi aruncat si eu tot felul de ineptii in spatiul public, numai bune de luat la misto de aia mai mari. Asa, aveam doar un jurnal in care imi scriam tampeniile si niste oameni in jur cu care sa vorbesc. In spatiul public, insa, as fi fost emo, suferinda de ADHD, lacrimata de la citatele motivationale, absolut habarnista in ceea ce priveste muzica (exceptie facand, desigur, ceea ce ascultasem pana la acel moment), as fi ras de aia care merg la teatru, as fi facut misto de cei care vor sa vada un film de arta. Oricum, la 14 ani stiam un singur regizor pe nume: Milos Forman. Tocmai vazusem “Amadeus” (la sfarsitul clasei a VII-a), iar filmul ala a ramas filmul meu preferat din toate timpurile. (desi nici acum nu stiu fara IMDB cum il cheama pe actorul care il interpreteaza pe Mozart)

Nu zic ca nu sunt multi copii de 14 ani care nu stiu sa scrie corect, spun prostii pe internet, fac mai rau decat as fi putut face eu vreodata la varsta aia, chiar daca as fi avut internet. Diferenta dintre acum si atunci e ca pe vremea aia copiii mai saracuti la minte faceau scoli profesionale si nu-i intalneam la tot pasul, ca nu imparteam acelasi anturaj. Drept urmare, mare diferenta nu e; atat doar ca acum avem cu totii acces la internet, indiferent de cat de “mobilata” e mansarda.

Asa ca, inainte sa va mai luati de copii de 14 ani care spun mascari pe retelele sociale, as vrea sa va ganditi putin cum erati voi la 14 ani si cum ar fi fost daca ati fi avut posibilitatea sa aruncati in spatiul public toate tampeniile pe care le gandeati atunci.

Inspirat de aici.

Foto: Internet Stupidity by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)

Stand eu la coada la covrigi, fix in fata mea (ca asa se nimereste intotdeauna) erau doua fete (nu stiu daca sa le zic femei, din dilema asta nu pot iesi) care cumparaau aproape toata covrigaria, tinand toata coada in loc. Una pe la vreo 26-27 de ani, una pe la vreo 30 si un pic. Si comanda asa: patru merdenele cu telemea, patru covrigi cu cascaval, doua “opturi” cu cocos, doua cu nuca, doi melci cu vanilie si doi cu nuca. Stiu exact pentru ca stand inaintea mea le-am auzit mirandu-se de toate produsele pe care le vedeau expuse in vitrina si spuneau ca-si iau si de aia, si de aia, si de ai’lalta. Eram doar curioasa sa vad daca chiar isi iau tot. Si-au luat.

Fetele nu erau chiar manechine, dar asta nu era treaba mea. Treaba simpatica s-a intamplat in timp ce asteptau ca doamna de dupa tejghea sa le puna toate produsele in plasa, iar dialogul a fost urmatorul:

Fata1: Tu! Deci ce mancam prima oara? De aia cu nuca? Sau merdenea cu telemea? Tare-s curioasa ce o sa incercam prima oara.
Fata2: Tu, da’ iar mancam ca proastele chestii de astea si plangem ca ne-am ingrasat. Pai n-am zis ca nu mai mancam? Si ca tinem dieta? Si ca mergem la sala?
Fata1: Vin sarbatorile, nu mai are rost sa transpiram la sala. In ianuarie, gata, ne facem abonament si mergem!

Au plecat fericite, cautandu-si bunatatile in plasa-maieu pe care o primisera de la covrigarie.

Foto: Do It Later by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)

O femeie nu rezista niciodata farmecelor unui baiat rau. Nu vorbim despre exceptii aici, ci de majoritate. N-am intalnit pana acum femeie care sa nu vrea sa schimbe un baiat rau. Minte? Insala? Il doare la trei metri de cot de problemele reale ale femeii de langa el? E perfect, ramane! Nu numai ca se indragosteste pana peste cap, dar mai dezvolta si o obsesie care va persista timp indelungat in mintea prea putin folosita.

O femeie va spune intotdeauna ca prefera un baiat bun unui baiat rau. Atata numai ca de la vorba la fapta e putin mai greu. In fapt, o femeie va declara ca barbatul visurilor ei trebuie sa fie corect, onest, cuminte, sa-i pese de ea, sa-l intereseze soarta familiei; cand va avea de ales, insa, intre un “pita lui Dumnezeu” de asta si unul fara mama si fara tata, in mod sigur il va alege pe asta din urma. Ca femeia, oricat de puternica ar fi, e foarte usor de manipulat cand i se soptesc tandru cuvinte frumoase, mestesugite. Nu mai cauta adevarul sau minciuna.

Abuzul psihic colectiv e foarte posibil atunci cand vorbim de un popor care are comportament de femeie abuzata. O femeie abuzata se ridica, din cand in cand, si da cu pumnul. Poate pentru ca-si apara copiii, poate pentru ca vrea sa puna degetul undeva si sa n-o mai doara cand apasa. Dar intotdeauna se intoarce de unde a plecat. Femeia abuzata nu intelege ca nebunul de langa ea n-o iubeste ci o poseda. De fapt, ea nu mai stie ce e aia iubire; e convinsa ca iubirea se face asa, cu forta, cu frica, cu autoritate, cu amenintari. Iubire e atunci cand ti se da cu taraita orice: mancare, liniste, informatii, iluzia unei libertati. Suna cunoscut? Uitati-va la ce-am ales pentru noi in ultimii 25 de ani; care au fost aia care ne-au condus, pe cine am imbratisat dupa ce-au venit minerii si au bagat in spitale studentii, la doar cateva luni de la revolutie.

Prea putine femei stiu cand sa spuna “stop”. Trebuie atata curaj incat, doar gandindu-se la asta, cele mai multe renunta si raman la raul pe care il cunosc. “Nu e bun, dar uite ce frumos vorbeste. Ma bate, dar uite cata lume il iubeste si il crede.” Cam asa si tara asta: nu e multumita de guvernare, dar voteaza cu aceeasi cloaca de hoti si mincinosi.

Tare mi-as dori ca femeia asta abuzata numita Romania sa poata sa spuna “mi-a ajuns”. Aia care nu voteaza, sa iasa la vot si sa ajute constiinta colectiva sa aleaga altceva, sa ne mai agatam de o speranta de bine. De cele mai multe ori, femeia abuzata va iesi din negura atunci cand sunt altii langa ea si fac tot posibilul sa o salveze, intelegand ca teama ii intuneca judecata.

Tare mi-as dori.

Sursa foto

PS: vedeti la Groparu o explicatie pentru parintii care voteaza cum voteaza.

PPS: stiu ca au fost si femei candidate la presedintie, dar nici nu vreau sa ma gandesc cate secole vor mai trece pana cand neamul asta va scapa de bancul “pe strada treceau un om si o muiere”.

In drumurile mele, cel mai mult simt lipsa cafelei baute in confortul bucatariei de acasa. Cu picioarele intinse pe alt scaun si privirea atintita pe copacii din curtea vecinului.

___________________

Cateodata, obosesc atat de tare incat mi se pare ca nimic nu mai e asa cum trebuie. Cred ca sufar de “sindromul organizatorului de evenimente” (daca nu exista asa ceva, ar trebui inventat) si nu mai am chef sa organizez pe nimeni. Nu mai vreau sa fiu eu aia care stabileste zile si ore pentru intalnirile unui grup mare de oameni, nu mai vreau sa iau decizii daca mergem pe jos sau cu taxiul, nu vreau sa ma hotarasc daca sa mananc micul dejun acum sau peste o ora. Sigur, gurile rele ar spune ca asta e comportament de femeie si atat. O fi, nu zic nu. Nici eu nu fac exceptie de la caracteristica de baza a speciei.

___________________

Ma supara ipocrizia oamenilor. Zambetele aruncate in fata si cutitele implantate in spate, non-reactiile mele atunci cand ar trebui sa le am, indiferenta mea si a altora. Nu ma judecati, azi bate vantul si ma enerveaza tot ce intalnesc in cale.

___________________

“Eram suparat si ma gandeam la ale mele. N-aveam chef de nimeni si de nimic, traiam o stare care nu-mi placea, dar trebuia s-o traiesc singur. Am plecat pe jos inspre repetitii, cand toti ceilalti mergeau cu masina. Sa ma gandesc, sa-mi lipezesc minte. Ma intalnesc cu un coleg de an care se pune in fata mea si imi blocheaza drumul. Ii raspundeam monosilabic la intrebari, era evident ca nu vreau sa stau de vorba cu el. Imi venea sa-l bat, atat de tare ma enerva ca ma tinea de vorba. Exact in acel moment el se uita la mine si imi spune: stii, tu stai acolo, eu stau aici; niciunul dintre noi nu poate lua locul celuilalt; nimeni nu-ti poate lua locul tau sau drumul in viata si totul se intampla exact asa cum vrei tu sa faci, nu cum vor altii. In acel moment norii de deasupra mea s-au spart si de cate ori simt ca as putea s-o iau putin razna, imi aduc aminte de discutia asta.” (mic extras dintr-o discutie care mi-a risipit si mie norii de deasupra capului)

Foto: Light Bulb by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)

Copil fiind, am ras de altii ca sunt grasi, prea slabi, prosti, saraci. Fara ca mie sa-mi prisoseasca vreo calitate: nu eram nici bogata, nici cu o greutate normala pentru varsta mea (constanta vietii mele), nici vreo lumina de desteapta. Dar cine sa-mi spuna ca gresesc, daca toti copiii din jurul meu faceau la fel? Ai mei erau mult prea preocupati de traiul zilnic si frustrarile proprii ca sa-si mai bata capul si cu mine.

Mai tarziu am ras de altii ca-s cazuti pe strada din cauza alcoolului, fara sa ma gandesc vreo secunda ca poate nu au stiut cum altfel sa faca fata unor probleme care i-au coplesit; sau poate ca nu-s cazuti pe strada din cauza alcoolului. Am ras de prostia fetelor care-si cauta sufletul pereche in cluburi, de metrosexualismul unor prieteni, de penibilitatea unor artisti, de alte lucruri marunte. I-am judecat si analizat pe toti cu superioritate, fara sa am dreptul asta. Am facut-o pentru ca puteam si pentru ca nu m-a sanctionat nimeni, niciodata.

Asta e o maturitate la care ajungi singur sau nu ajungi deloc. Oamenii sunt prea lasi, prietenii prea adanciti in vietile proprii ca sa-ti mai spuna ca gresesti.

Sunt multi oameni trecuti de prima tinerete, cu copii, care inca fac misto de numele altora, de kilogramele altora, de frezele altora. Sa nu mai vorbim de faptul ca stiu ei mai bine cum ar trebui sa se reactioneze in anumite situatii, ei trecand, pe rand, prin vietile tuturor din jurul lor. Oameni care judeca si apoi rad de “cat de prosti is aia”, emanand superioritate prin tot ceea ce fac. O superioritate falsa, menita sa ascunda propriile temeri sau amintiri de pe cand altii au ras de ei.

E atat de simplu sa judeci si sa spui “eu as fi facut mai bine”. E mai greu sa iti vezi de propriile idealuri si planuri in viata, infinit mai greu sa iti vezi defectele. Ca doar la tine nu te poti uita, pe cand la cel de langa tine – da. Ii vezi hainele neasortate, privirea incrancenata sau familia ce pare perfecta la exterior, dar care a putrezit de mult in interior. Sau (cel mai rau) il vezi cat e de indiferent in ceea ce-ti priveste viata, il vezi ca are cu ce sa-si ocupe timpul si te macina cel mai rau dintre sentimente: invidia.

Nu zic ca e simplu sa ne uitam la ceea ce ne-ar putea face pe noi fericiti. Dar imi vine greu sa cred ca putem afla fericirea bagandu-ne capul si gura in vietile altora.

*am vazut o fotografie pe FB cu un om al strazii care dormea pe niste cutii, facuta de unul dintre prietenii virtuali; comentariul fotografiei era gretos si m-am infuriat ca exista oameni “maturi” care, in lipsa unor “adversari” pe masura lor, fac misto de altii mai putin norocosi in viata.

Foto: Flawed Wall by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)