Mintea aproape de pe urmă a românilor a venit ieri, mai repede decât se aștepta oricine. După aproape trei patru ani de la Colectiv – primul moment în care am simțit fizic o furie colectivă (ce ironie) pe care n-o mai simțisem niciodată până atunci – neamul ăsta s-a adunat și a făcut, concret, ceva: s-a folosit de puterea ștampilei ca de un topor cu care faci surcele din lemnul gros de brad. După nopți întregi de „plimbări” la minus multe grade, de nervi, de strâns din dinți și luat gaze în ochi, oamenii au găsit utilitatea unui drept garantat de Constituție. Și, Doamne, cu câtă sete am mai ștampilat cu toții.

E o victorie mică. Da, ne-am îmbătat toți de la ea. Sigur, condamnarea la închisoare cu executare a unui politician sinistru care trebuia să fie de mult închis a întărit sentimentul de victorie, dar ăsta e doar un mic pas.

Votul de ieri nu i-a trimis la plimbare pe cei care, de atâția ani, își bat joc de noi într-un fel inimaginabil. Ei sunt încă acolo. Ne conduc, dau legi pentru noi. Spitalele sunt în continuare jegoase și pline de viermi și gândaci, școlile încă se dărâmă. Sprijinul pentru antreprenori e o glumă, taxele sunt o bătaie de joc pentru nivelul câștigurilor din țara asta. Încă depindem de hârtii nenumărate pentru orice căcat de aprobare de oriunde, agricultura e o glumă proastă. Și aș putea continua.

Dar. Oamenii din jurul meu muncesc. Muncesc mult, sunt conștiincioși, corecți și dornici să dea mai departe din ceea ce știu să facă bine. Voluntariatul crește și devine din ce în ce mai bine înțeles. Din bube, mucegaiuri și noroi, până și presa se reinventează și apar tot mai multe publicații new media de jurnalism narativ sau investigații. Adică povești și anchete, exact ceea ce avem nevoie acum. Poate că e nimic, dar poate că e bine să ne uităm în proximitate, să vedem ce funcționează și să dăm o mână de ajutor. Noi, nu alții.

Mintea de pe urmă e, până la urmă, scăparea de diateza reflexivă. „Să facem” în loc de „să se facă”. Și dacă ne-a trebuit 30 de ani pentru a realiza asta e pentru că răul profund are nevoie de timp ca să iasă din vintre. Trebuie să schimbăm orice sistem de gândire și trebuie să-l schimbăm din temelii. Să ne reprogramăm, dacă vreți. Oamenii acestei Românii abuzate au avut nevoie să atingă cel mai de jos loc ca să aibă de unde să se ridice.

Sper să nu ne lăsăm cuprinși de bucuria victoriei și să muncim în continuare. Mulțumiri enorme observatorilor la vot; oamenilor din străinătate care au stat la cozi imense, de ne-au rupt nouă inimile pe-acasă; oamenilor din țară care au mers cu noaptea-n cap la secția de votare – și-au stat și ei la cozi; tuturor celor care, mai mult sau mai puțin, au dat un îndemn la vot pe oriunde s-a putut, online sau offline. Și o inimă mare către cei 65 care ar fi fost și ei printre milioanele de votanți de ieri; nu v-am uitat, Tina, Claudiu, Adi și toți ceilalți pe care nu v-am cunoscut – dar la care mă gândesc constant.

Hai, c-avem treabă!

Anul ăsta, înainte cu puțin timp de PRbeta Conference, stăteam de vorbă cu Cristina și ne gândeam cât de greu a fost să punem laolaltă line-up-ul de anul ăsta. Am avut speakeri care au acceptat să vină, dar care au făcut foarte mari eforturi să accepte invitația (profesioniștii pe care îi vrem la conferință sunt foarte ocupați, iar Timișoara nu e chiar după colț față de București; trebuie să stea cel puțin o noapte, dacă tot vin până aici, trebuie să își amâne treburile, chiar dacă – teoretic – pot lucra și de la distanță). Am avut alți speakeri anunțați care nu au mai putut ajunge, din foarte serioase motive. Au fost alți oameni care au vrut mult să vină, dar, cu toate eforturile, n-au putut să-și alinieze agenda cu noi. Și cum ne simțim extrem de responsabile față de comunitatea oamenilor de comunicare din Timișoara (mai ales față de acei oameni care își iau bilete fără să știe ce speakeri aducem, știind că vor avea parte de informație relevantă), presiunea a fost cu atât mai mare.

Probabil că am avut cea mai bună ediție anul ăsta, din toate cele 8 de până acum, dar așa zicem în fiecare an. Mai sunt multe de aranjat în spate, însă n-aș vrea să apuc ziua în care voi fi complet mulțumită de mine și de ceea ce am făcut. Oricum, mare noroc am eu cu Cristina, că ne completăm atât de bine. Și mai mare noroc cu echipa din jurul conferinței, cu voluntarii, care simt cât de important e momentul ăsta pentru agenție și au entuziasmul potrivit pentru a duce pe umeri partea grea de organizare din spate – toate coordonate de Roxana, omul nostru de bază.

Prezentările și discuțiile fac din conferința noastră una atipică. Dăm teme speakerilor, dar e decizia lor cum le respectă. Dacă vor să facă prezentări sau vor să vorbească liber. Iar liber se vorbește, nu impunem bariere de vreun fel. N-avem bariere de limbaj, de subiecte abordate, de gândire. Ba chiar ne place să avem invitați care nu sunt de acord în idei; controversa creează discuții, iar discuțiile ne cresc la cap, pentru că ne străduim să găsim argumente – gândim, deci evoluăm.

Cum au fost speakerii? Încă n-am aflat ce zic participanții, dar eu știu un lucru sigur: n-o să le pot mulțumi îndeajuns. Nici pentru prezentări (despre care au înțeles din prima că e bine să fie relaxate, adevărate și fără perdele inutile), nici pentru deschiderea de a sta de vorbă cu fiecare participant, nici pentru sprijinul oferit. Sunt momente în conferința asta, în fiecare an, când mi se pune câte un nod în gât și mă gândesc că poate ceva-ceva am făcut bine de am norocul ăsta la oameni.

Participanții. Oamenii ăia deschiși care vor să învețe tot timpul ceva nou. Sugative de informații, vorbăreți și curioși, o plăcere să-i numești „publicul conferinței pe care o organizăm”. Bucuroși la final, atât de bucuroși încât îmbrățișările au un mulțumesc atât de sincer în ele că te ia cu fiori pe șira spinării. Dacă n-ați fost acolo, nu puteți înțelege, dar toți cei care au fost înțeleg exact ce zic. Avem participanți care vin de departe și pentru ei ne simțim dublu responsabili, pentru că fac un efort considerabil să fie alături de noi două zile.

Apoi partenerii, acei oameni care ne susțin an de an. Pentru că nu pot vorbi despre companii, n-am cum. E vorba de oameni.

Danone, adică Luiza și Cristina, care se străduiesc să vină cu ceva nou la fiecare ediție. Anul ăsta au fost niște ochelari de VR, cu care participanții au putut să se distreze în pauze urmărind ce se întâmplă pe la fermele de la care se colectează laptele pentru produsele lor. Și Eduard, reprezentantul companiei, care a ținut un speech memorabil în timpul conferinței. Andrei și Lucian de la Beanz Cafe, tot numai un suflet să ne fie bine și s-avem lichidul ăla bun care ne ține treji atâtea zile pline de informații. Doris de la Fornetti, care ne și hrănește până la prânz și după prânz. Valentina de la AQUA Carpatica, apa fără de care nu duceam căldurile de la ediția asta. Și nici oboseala, că nu e de ajuns doar cafeaua pentru a combate oboseala. Plus vinul de la Domeniile Sâmburești, absolut necesar când se lasă seara peste Timișoara. Diana de la West Tour, fără ajutorul căreia ne-ar fi fost foarte greu să ne descurcăm cu partea de transporturi.

Apoi momentele de party, cele în care apucăm să vorbim pe sărite, obosiți, dar mulțumiți că a fost bine. Îmbrățisările de final, „a fost minunat”-urile pe care le văd în ochii celorlalți. Și, în sfârșit, ziua de după ce pleacă toată lumea, când, la locul meu din bucătărie, cu un pahar de vin în față, respir adânc zâmbind și-mi amintesc – îmi sădesc bine amintirea în minte, să știu pentru ce lupt din nou la anul.

Mulțumesc, oamenilor, pentru anii ăștia. Știu că împreună facem să vină alții și mai frumoși.

Locul nașterii e o întâmplare, asta pare să nu priceapă mai nimeni (în mod special timișorenii/bucureștenii/clujenii sau mai știu eu ce locuitori ai altui oraș cu pretenții din România). Felul în care îți duci viața într-un oraș ar trebui să primeze, și ar trebui să primeze individual, nu ca grup. Toată povestea cu oltenii, moldovenii, ardelenii, bănățenii e o mizerie naționalistă care ar trebui să se încheie la un moment dat. Așa ar fi normal și uman.

Mă uit la Timișoara și la timișoreni, mai ales la partea de evenimente culturale din oraș. Sunt foarte puțini timișoreni get-beget care fac lucruri faine, mulți sunt veniți din alte părți ale țării, stabiliți aici, dornici să facă ceva util pentru orașul pe care l-au ales să le fie casă. Cunosc o olteancă brici, care face cele mai faine chestii la Universitatea de Vest, se implică enorm în a crea programe care să le fie de folos studenților. Cunosc ardeleni care au venit aici și au schimbat percepția (în bine) despre anumite meserii. Cunosc moldoveni care muncesc mai mult decât oricine. Și cunosc bănățeni implicați în alte părți ale țării, oameni care au ales să continue la schimbarea în bine mediul în care trăiesc.

Când o să încetăm cu fâlfâirea asta de buletin în fața altora? Când o să acceptăm că n-avem niciun merit că ne-am născut într-un loc? Și când o să pricepem, în sfârșit, că omul chiar sfințește locul? Nu v-ați plictisit de categorisirile astea? Poate e timpul să facem ceva util în scara blocului sau pe stradă, nu să stăm pe interneți și să ne dăm la gioale pentru simplul motiv că ne-am născut undeva și trăim altundeva.

Photo credit: Internet Archive Book Images on Visual Hunt / No known copyright restrictions

Iar dacă ne uităm puțin în jurul nostru, avem parte de o explozie de greșeli de ortografie, ortoepie, punctuație, logică a frazei etc. Sigur, nimeni nu-i perfect. Toți greșim. Toți ne grăbim, uneori, să scriem rapid ceva pe peretele de Facebook, pe blog sau pe e-mail, însă totul devine cu adevărat grav când persistăm în greșeală și nimănui nu pare să-i pese.

Prin încurajări de genul „nu e importantă forma, e important ce spui” sau „ce contează că-s virgulele puse incorect, contează intenția de a da mai departe ceva util”, am ajuns la momentul în care majoritatea oamenilor nu știu cum se folosesc spațiile atunci când punem paranteze sau când ne folosim de punctuație. Apropo, Neflix (nu că ar citi cineva de acolo ce zic eu aici, da` îmi place să mă simt influencer), moare ceva în mine la traducerile care au spațiu înainte de semnul întrebării sau al exclamării. Serios. Pe de altă parte, îmi faci un bine, că-mi pun subtitrările în engleză. Așa mai exersez și eu limba.

Asta se întâmplă și în mediul în care mă învârt eu. Ne tot dăm de ceasul morții, mai ales în PR (unii dintre noi), că trebuie să avem texte scrise corect. Comunicate de presă fără pată. Totuși, ele sunt preluate cu tot cu virgulele proaste și formulările de Google Translate pentru că nimănui nu-i pasă. Nimeni nu mai are vreme, în redacții, să verifice conținutul.

În ceea ce privește bloggerii, cine mai are timp să verifice conținutul scris de ei? Gramatica n-a fost niciodată un criteriu în stabilirea de „influenceri” care să participe activ în campanii derulate de agenții. Da, sunt agenții (multe) care au și un asemenea criteriu pe lista de plusuri, dar sunt alte multe agenții cărora nu le pasă. Și asta nu e doar de acum, ci de foarte mulți ani. Iar dacă îndrăznești să zici ceva, ești tras la răspundere că sunt altele mai importante decât gramatica unui text de blogger. Ce contează tone de „ca și companie/echipă/client etc” prezente deja în mai toate textele de facebook/presă/blog pe care le citesc?

O să vă întrebați ce legătură are mediul ăsta cu guvernații cei agramați ai țării. Păi are. Dacă în bula mea, aia de oameni care se presupune că citesc, e atât de rău, păi acolo se reflectă exact indolența pe care o exemplificam mai sus. Nimeni nu le-a zis nimic niciodată, nimeni n-a făcut eforturi, n-a interesat pe nimeni forma cuvintelor. Și nimănui nu-i plac cei care corectează, pentru că suntem o nație care ia orice critică la un nivel foarte personal.

Culegem ce-am semănat. Poate că nu e atât de important să vorbim corect, dacă nimeni nu ia atitudine. Și dacă nimănui nu-i pasă. Dar am putea, totuși, să nu ne mai mirăm/râdem/facem mișto de guvernanți. Că nu suntem cu nimic mai buni decât ei, cel puțin nu pe acest subiect.

Photo credit: Oloremo on Visualhunt.com / CC BY

Până să ajungem la direcții culturale, ne lipsește logistica. N-avem spații pentru spectacole, indoor sau outdoor, n-avem o comisie care să avizeze toate nevoile logistice ale unui festival major (în acest moment orice organizator de eveniment outdoor trebuie să alerge de la o instituție la alta să-și ia avizele necesare), n-avem cinematografe. Dar să le luăm pe rând.

Spații pentru festivaluri medii și mari sau pentru concerte cu trupe care strâng zeci de mii de spectatori.

Primarul orașului visează la Metallica în condițiile în care stadionul Dan Păltinișanu stă să se dărâme, la propriu, cu tot cu spectatorii din el. Pe de altă parte, dacă vrei să faci un eveniment în spațiu închis care să suporte mai mult de 1000 de persoane, singura opțiune e sala Olimpia (adică sala de sport a orașului; sper că toți timișorenii își dau seama de ce nu o pot numi „polivalentă”); și aia duce până pe la 5000 de locuri, dacă pui scaune și pe teren. Eh, să nu te pună sfântu` păcat să vrei să și sonorizezi sala respectivă.

Dacă ai evenimente între 200 și 300 de persoane, poți merge la Reflektor Venue (deschis relativ de curând, probabil cea mai decentă sală de concerte din oraș), sau, dacă ai vreo 900 de bilete, poți merge la Filarmonică (în momentul de față fiind singurul spațiu de mărime medie în care ai un suport imens atât pe partea logistică, cât și ca raport calitate/preț). Sau la Operă/Sala Teatrului Național, dar acolo-s doar 600 de locuri și acustică pentru teatru, ceea ce e normal; și nici nu acceptă unele evenimente, ceea ce iarăși perfect normal.

Sală polivalentă?

E în construcție de când am auzit eu prima oară de ea, de acum câțiva ani. Unde e în construcție, nu mai știu, că am pierdut șirul locurilor și mi-e lene să caut, oricum nu mai cred că se va face vreodată.

Spații outdoor?

Ar fi Muzeul Satului Bănățean, care după ce a fost descoperit de PLAI (care PLAI s-a luptat vreo 10 ani până la limita de jos a noroiului să facă spațiul funcțional an de an pentru festival, până s-au prins și autoritățile că ar fi bine să dea o mână de ajutor la treaba asta), a devenit atractiv și pentru alte evenimente. Dar locul e mic, nu suportă mai mult de 7000 de oameni pe zi, în același timp (și nu credeți pe nimeni care vă zice că intră mai mulți; nu intră). Ar mai fi și spațiul de la Arena Aquasport, descoperit anul trecut de cei de la Music Travel Festival, dar tot pentru festival mediu e. Hai, că dacă o fi de un concert Metallica, poate ar intra acolo, dar echipa logistică tre` să fie beton pentru a amenaja locul ăla.

UPDATE: Flavius Boncea, fost consilier local, m-a atenționat pe Facebook că la Arena Aquasport au mai fost organizate două concerte mari: Jose Carreras și Julio Iglesias. Mea culpa, n-am știut de ele.

Așa că degeaba se tot revoltă unii că JazzTM e în centrul orașului. Păi unde să duci festivalul?

Alte probleme?

Am încercat azi să ajut un organizator mare de evenimente să găsească o firmă de curățenie pentru evenimentul lor de 4 zile din Timișoara. Când am auzit care e problema, am dat ochii peste cap și mi-am zis „li-i lene și ăsora să caute, n-are cum să nu fie o firmă care să aiba 12-15 oameni, timp de 4 zile, să strângă saci de gunoi”. Ia ghiciți? Nu e. Nici măcar una. Cel mai probabil o să facă câte un contract cu trei-patru firme, e singura soluție.

Nici cinematografe nu sunt, dacă tot am ajuns la „alte probleme”. Cinema City e în două mall-uri, da` dacă vrei să vezi și tu un alt gen de filme e pa. Și cinema Timiș s-a închis de curând. Toate proiecțiile de filme se fac cu sudoare și implicare maximă ba pe la Filarmonică (când e vreo premieră de film sau Les Films de Cannes), ba pe la AMBASADA, ba pe la Casa Artelor. Kudos Marele Ecran și Pelicula Culturală că nu vă dați bătuți în fața tot mai multelor obstacole.

În loc de concluzie?

Nu știu, că-s maxim de nervoasă în momentul ăsta. O tot dăm cu „noi am fost primii care am avut trupe serioase de muzică rock”, „la noi s-a început Revoluția”, „noi suntem foarte tari și vrem evenimente la fel de tari”, dar infrastructura lipsește cu desăvârșire. N-avem săli, n-avem spații, orice se obține pe parte logistică se obține cu telefoane nenumărate, sudoare și sânge, iar despre agenda culturală aprobată nici nu vreau să mă pornesc, că iar mi se ridică tensiunea.

Hai, Timișoara, ce mama naibii?

Photo on Visualhunt

UPDATE:

– contribuția la pensii e opțională (cei 475 de lei lunar)

– depunerea declarației s-a prelungit până la data de 31 martie 2018

După cum deja mulți dintre voi știți, până pe data de 31 ianuarie 2018 trebuie depusă la ANAF o declarație de către cei care obțin venituri din profesii liberale, din activități care țin de proprietatea intelectuală(contracte de drepturi de autor), venituri din chirii sau venituri din dividende.

În cele de mai jos, vă spun despre Declarația 600 pentru cei care au venituri din drepturi de autor/proprietate intelectuală – varianta simplă, pe care am aplicat-o și eu.

Cum știi dacă trebuie să depui D 600?

1. Calculezi toate contractele încasate în 2017. Se calculează sumele brute, adică acele sume din care s-a reținut impozit, CAS și CASS. Dacă nu ai acele sume pe contracte, roagă firmele cu care ați avut contract să vi le trimită.

2. Din suma rezultată, scazi 40% cheltuieli forfetare (asta se aplică exclusiv contractelor din drepturi de proprietate intelectuală).

3. Dacă suma din care ai scăzut cei 40% este egală cu sau mai mare de 22.800 de lei, atunci trebuie să depui declarația.

4. Dacă suma din care ai scăzut cei 40% este mai mică de 22.800 de lei, atunci nu trebuie să depui declarația.

Câți bani plătești pe 2018 dacă trebuie să depui declarația?

În total, pe toate cele 12 luni ale anului, se vor plăti 7.980 de lei, indiferent de suma încasată în 2017. Practic, dacă în 2017 ai încasat 25.000 de lei sau ai încasat 50.000 de lei, n-are importanță, în 2018 vei plăti 7.980 de lei, împărțiți în 4 tranșe: pe 25 martie, 25 iunie, 25 septembrie și 25 decembrie.

Ce se întâmplă dacă nu depui D 600?

1. Dacă ai depășit plafonul de 22.800 de lei, atunci probabil ANAF o să-ți dea o amendă și o să te pună să plătești forțat acea sumă de 7.980 de lei.

2. Dacă n-ai depășit plafonul, nu depui declarația și nu ai un contract de muncă pe lângă acele contracte de drepturi de autor, îți pierzi calitatea de asigurat la sămătate și pensii.

*Există și opțiunea de a depune declarația pentru a-ți păstra calitatea de asigurat. Se va plăti aceeași sumă de 7.980 de lei în patru tranșe, așa cum am scris mai sus.

Cum depun D 600?

1. Direct la ANAF.

2. Prin scrisoare recomandată.

3. Online (dar trebuie să ai semnătura electronică activată).

Dacă sunt nelămuriri, aștept comentariile voastre (aici sau pe e-mail), iar dacă nu voi ști eu să răspund, întreb la contabil.

Pe mine, personal, nu mă afectează. N-am nici mamă, nici tată care să fie procurori/magistrați sau altele prin DNA și alte instituții care se ocupă cu prinderea și judecarea hoților de mare calibru. Nici nu cunosc vreun hoț de mare calibru pentru care să mă bucur că va scăpa de lege datorită amendamentelor care stau să se voteze săptămâna viitoare în camera deputaților (am renunțat la litere mari când vorbesc de aceste instituții ale statului vieții mele). Deci n-am nimic de câștigat.

Dar nu ți-i ție bine? Că ai și tu o firmă mică, te lasă, cât de cât, să duci o viață liniștită.

Sigur că am un business mic și sigur că n-am o existență neapărat liniștită, dar nici mai rea ca a altor mici antreprenori. Uneori e bine, alteori nu, ca-n viață. Aș putea să mă îngrijesc doar de buzunarul propriu (și al celor cu care lucrez, e important să fim cu toții mulțumiți) și mai departe de atât să nu mă uit. Aș fi mai liniștită? Da, aș avea o iluzie că mi-e bine, business-ul merge, încerc să fiu foarte corectă și mai mult nu-mi pasă. După muncă ies cu prietenii, aștept zilele de concediu (sau mi le fac singură, atunci când sunt prea obosită), citesc, mă uit la filme, ascult muzică, merg la teatru, film, concerte. Încă niște festivaluri și iată, ce viață frumoasă și plină de bine.

Totuși, de ce-ți bați capul?

Pentru că cineva trebuie să facă și asta. Oamenii sunt de două feluri: cei care se implică cu adevărat în comunitatea din care fac parte și cei care nu se implică. Cei care se implică fac voluntariat, merg la vot și ies la proteste atunci când lucrurile nu merg bine. Ies să apere principii și valori, nu neapărat pe ei înșiși. Ies pentru că citesc mult despre economie, drept și administrație și își dau seama că există niște oameni puși să-i conducă, dar care n-au habar ce fac, însă sunt puși pe căpătuială cu orice preț. Mai ies și de teamă pentru că au citit destul cât să știe că istoria se repetă.

Cei care nu se implică nu sunt de condamnat. Și asta e o alegere, la fel ca orice altă alegere din viață. Dar dacă li se pare că le e bine acum și rămân neimplicați, în curând acel bine pe care îl trăiesc n-o să mai fie acolo. Europa o să se sature să-i tragă pe ăștia de ne conduc de urechi și o să ne lase în plata Domnului. Multinaționalele o să plece un câte una, alungate de taxele tot mai mari și mai abuzive. Granițele o să se și închidă, la un moment dat – oricât de neverosimil ar suna această frază, gândiți-vă că s-a mai întâmplat, n-ar fi prima oară.

Nu vă mai lăsați păcăliți de iluzia binelui. Avem nevoie de fiecare om în stradă. Acum, cât încă mai putem schimba ceva.

Photo by h.koppdelaney on Visualhunt / CC BY-ND

avem mai mare grijă când ieșim din casă într-un loc închis. Ne uităm după ieșiri de urgență. Stăm la trecerile de pietoni și așteptăm culoarea verde. Ne-am descoperit vocea și o folosim. Facem reclamații. Arătăm cu degetul nereguli. Scriem parlamentarilor. Facem voluntariat. În 2016 s-a doborât un record în ceea ce privește prezența observatorilor independenți la secțiile de votare din toată țara.

Suntem mai atenți la noi. La ce ne dorim. La a ne îndeplini visele. La a trăi momentul și a lua ce e mai bun din el. La compromisurile pe care le facem. La oamenii de care ne înconjurăm. Și transmitem toate astea celorlalți. Unii fac la fel, alții nu, dar așa e legea firii.

Acum doi ani pe vremea asta habar n-aveam că o să se întâmple ceva care mă va schimba din temelii. Era o zi de vineri ca oricare altă zi de vineri de octombrie, adică plină cu treabă. Motiv pentru care m-am și pus la somn la ora 23:00.

Când m-am trezit, pe 31 octombrie, aveam să aflu ce știa deja toată țara. Și singurul lucru pe care am putut să-l fac a fost să merg la biserica din colțul străzii și să mă cert cu divinitatea. Sau cu Dumnezeu. Sau cu karma, ce ama naibii o fi fost forța aia care a lăsat să se întâmple asta. Apoi am plâns, singură, într-un colț rece de biserică de cartier.

Colectiv nu se uită. Nu trece. Sfredelește mai rău ca orice amintire a trecutului recent. Suntem mai singuri, dar mai mulți.

Ține de fiecare dintre noi să fim mai buni, mai corecți, să ne facem treaba onest și să funcționăm împreună. Nu putem aștepta să se schimbe alții, noi trebuie să facem asta. Din măruntaie. Să lăsăm în urmă generația „să se facă” și să fim noi cei care schimbă, iartă, merg înainte.

După doi ani, încă suntem în doliu. Un doliu care se va ridica doar atunci când corupția, nepăsarea și atenția sporită pentru buzunarul propriu nu vor mai fi constante ale lumii noastre.

Photo via Visual hunt

Redau mai jos ceea ce zice Liviu Avram (jurnalist la Adevărul):

La ora 11.00, la Parlament, se întrunește Comisia Iordache și au început să vină propuneri privind pragul de prejudiciu și pedepsele la abuzul în serviciu. După cum urmează:
** UDMR: 100.000 de lei, 6 luni – 3 ani sau amendă, dispare interdicția de a ocupa o funcție publică. Nu există abuz în serviciu în cazul adoptării actelor normative.
** Uniunea Barourilor: 100.000 de lei, 2 – 5 ani, cu interdicția de a ocupa o funcție publică.
** Grupul Minorităților Naționale: 100.000 de lei, 2 – 5 ani, cu interdicția de a ocupa o funcție publică.
** Prof. univ.dr. (chiar așa) Constantin Sima (din partea mediului academic): 200.000 de lei, 6 luni – 3 ani sau amendă, dispare interdicția de a ocupa o funcție publică. Nu există abuz în cazul adoptării actelor normative. (Exact așa cum era prevăzut în Ordonanța 13). Sima era secretarul de stat al lui Iordache în perioada Ordonanței 13. Nimeni nu știe cum a ajuns tocmai el să reprezinte mediul academic.

Postarea completă e aici.

Adică azi, în mai puțin de 30 de minute (la ora la care scriu aceste rânduri), aceste grupuri se întâlnesc într-o comisie de calitate îndoielnică (o formalitate, adică) pentru a se rezolva, odată pentru totdeauna, problema dosarelor penale ale aleșilor noștri.

Hai, s-a făcut frig afară, nu bem și noi niște cafele/ceaiuri în stradă la ceas de seară?

Totuși, problema e alta, iar acum o să trec către o altă industrie, cea în care activez și eu: cea a creativității (marketing, publicitate, digital, PR etc.), unde la fel de multă lume se plânge de muncă multă și salarii mici. Am înțeles toată discuția din perspectiva angajatului, dar vreau să zic mai jos cum stă treaba din perspectiva angajatorului, mai ales când angajatorul e o firmă mică, cu clienți medii și mari, iar munca e destulă.

Taxele la stat sunt cea mai mare problemă. Pentru a plăti salariul minim pe economie, angajatorul plătește, pe lângă cei 1065 de lei net angajatului, încă 714 lei. Cum ar veni, cam 50% din salariul total sunt taxe la stat, la care se adaugă impozitul. Cât se plătește în alte țări? Danemarca are vreo 35%, Franța aproape 21%, Germania (că tot merge toată lumea acolo) are 31%. Da, pentru că la ei se face chestia aia cu cap, iar angajatul e luat în calcul de către stat, nu călcat pe cap, ca la noi. Statul lor acționează deștept, având taxe mai mici la salarii mai mari (ceea ce înseamnă colectarea acelorași bani la bugetul de stat ca atunci când ai salarii mai mici cu taxe mai mari). Dar noi nu facem lucrurile deștept în țara asta, așa că avem ce avem.

Ajungem, astfel, la furia angajatului român, care zice „păi angajatorul meu face o căruță de bani, nu poate să-mi mărească salariul?” Nu, nu poate, iar explicația e destul de simplă: fiecare firmă, oricât de mare sau de mică e, are nevoie de un plan de business în care are și previziunile de cash flow, în care sunt introduse și măririle de salariu în funcție de vechime, performanță și alți indicatori pe care-i urmărește. Iar aici problema e în două direcții:

– angajatul habar nu are câți bani merg la stat (pentru că vecinii europeni mai deștepți, ca să responsabilizeze fiecare om, lasă pe fiecare să-și plătească dările la stat, să înțeleagă ce-s alea taxe și fonduri și mama mă-sii ce-o mai cere statul de plătit); iar pe fluturașul de salariu degeaba se uită, că nu vede banii cum i se scurg din mână sau din cont
– angajatorul nu are o schemă clară de indicatori pe care-i urmărește și nu e capabil să transmită angajatului o grilă care să-l lămurească despre cum și când îi crește salariul; la firmele mici până și o discuție e bună în acest sens, să știe omul ăla la ce să se aștepte

Drept urmare, nimeni nu hulește statul român, care ne îngroapă în taxe imense, cele mai mari din Europa, toată lumea sare cu gura pe angajatori. Am citit zilele trecute un articol despre tinerii care nu muncesc pe salarii mici, cu un calcul făcut pe cheltuielile unui om ca să trăiască bine în România. Aștept cu nerăbdare articolul care să calculeze cât ar trebui să producă un om ca să își asigure salariul la angajator, cu tot cu taxe plătite, și să facă profit (niciun angajator nu face muncă în folosul comunității).

Și încă ceva: când eminenții care se află acum la guvernare au decis mărirea salariului minim peste noapte, am putut să ne aruncăm previziunile de business la gunoi și să ne agităm să găsim încă doi clienți în următoarea săptămână, doar ca să putem să susținem financiar această modificare făcută cu partea dorsală. Salariul minim mărit a însemnat o creștere semnificativă a cheltuielilor, mai ales că noi nu avem plată la negru, iar contractele de muncă sunt făcute pe 8 ore, calculul de salariu e cu procent + din salariul minim, nu pe part time, așa cum se obișnuiește în majoritatea agențiilor creative.

Totuși, nu-i văd pe oamenii ăștia cu gură mare despre salarii mici să voteze altceva decât penali și hoți (asta în cazul fericit în care își mișcă fundul la vot). Nu văd pe nimeni să se revolte că taxele-s prea mari. Iar ăștia de acum îs omagiați că uite ce bine c-au crescut minimul pe economie, fără să gândească mai departe de propriul buzunar care s-a îmbogățit semnificativ cu 200 de lei și fără să țină cont de faptul că totul a devenit mai scum, inclusiv taxele plătite tot de ei (pe care nu le văd, netrecându-le banii prin mână).

Photo via Visual Hunt