Ei bine, acum pot să zic în gura mare: puteți vedea filmele de la TIFF pe TIFF Unlimited! Cum ar veni, TIFF e primul festival din România care și-a făcut platformă de streaming și eu nu găsesc cardul mai repede să-mi fac abonament. Pe un an. 50 de euro e o sumă modică pentru toate filmele care vor fi acolo, așa că scoateți banii și nu vă va părea rău. Grăbiți-vă, presale-ul se termină pe 9 iunie.

Concepută să continue experiența festivalului chiar și după finalul acestei ediții, platforma va permite abonaților să vizioneze filme selectate de echipa artistică a festivalului: filme din selecția festivalului, precum și filme de autor, independente sau premiate, indisponibile pe alte canale.

Am două abonamente de 6 luni pentru doi dintre voi. Cerința e să-mi povestiți despre un film de care ați auzit și v-ați dorit să-l vedeți, dar, din varii motive, nu l-ați putut vedea (mi-ar plăcea să-mi spuneți și motivul pentru care nu l-ați văzut). Aștept comentariile până pe 9 iunie.

Încep eu: Birds of Passage, distribuit de Bad Unicorn, care a ajuns la Timișoara la o singură proiecție, fix în ziua în care începea conferința noastră de management cultural.

„Cele mai frumoase reportaje”, așa o cheamă, și e o colecție de reportaje scrise Viorel Ilișoi – despre care încă mă mir, când îl menționez, că nu-l cunoaște toată lumea (din bula mea).

Cartea asta e o colecție a durerilor lumii de care noi, ăștia de scriem pe bloguri, suntem feriți. E o colecție despre sărăcie, teamă, furie, vină, obezitate, bătaie, dar și una despre bunătate, bucurie, frumusețe și binele din lumile mici, cele pe care noi nu le vedem. Sunt puține poveștile la care chiar plâng, iar citind reportajele astea m-am trezit de câteva ori cu ochii înotând în lacrimi, nu se poate să nu te miște vorbele lui Ilișoi.

Despre mulți oameni se spune că au darul scrisului, dar Viorel Ilișoi are o scriitură care pare că-i vine în vârful stiloului atât de natural precum respiră. E capabil să treacă de la jargonul de stradă la imitarea unei compuneri de clasa a șaptea, de la scrierea sofisticată a frazelor lungi și cu sens adând la fraze scurte, pe care să le înțeleagă oricine a făcut măcar câteva clase de școală.

Cele mai frumoase reportaje sunt, de fapt, cele care-ți merg direct la suflet și schimbă ceva în tine, chiar și pentru o secundă. Povești la firul ierbii se mai fac foarte puține, cine-și mai dă silința să ajungă să stea câte o săptămână la cules de mere prin te miri ce sat uitat de lume. Sau cine mai merge, de bună voie, o săptămână cu gunoierii (și muncește cot la cot cu ei), doar ca să le zică povestea.

Citiți cartea lui Ilișoi, o să vă schimbe, puțin, vederea spre lume.

Sunt alții care spun că fericirea e să te mulțumești cu ce ai, iar psihologii au acea celebră întrebare: „vrei să ai dreptate sau să fii fericit?”

Cine naiba știe ce e aia fericire? Pentru că și dacă ți-e bine, ești liniștit la nervii capului, toate merg din plin, firea omului e astfel construită încât să vrea tot timpul altceva, să caute, să fie în constantă lipsă de armonie cu sinele. Cu fericirea și starea de bine te obișnuiești așa cum se întâmplă și cu gustul gumei de mestecat pe care, de la un moment dat, creierul tău nu-l mai percepe.

Așadar, nimeni nu știe ce face și cu atât mai puțin știm ce ni se întâmplă în suflet. Suntem o generație care suferă de „căutare de negăsire și plăcere de durere” (definiția dorului în accepțiunea lui Noica, da` văzând cum suntem în ultimii ani, se pare că sensul acestor cuvinte s-a extins destul de tare), fără posibilitatea de a ne recupera mințile rătăcite (poate doar să ne mai ameliorăm și reconsiderăm puțin căutările).

Acestea fiind zise, mâine merg să ascult pe cineva vorbind despre fericire și frumusețe. Nu pe oricine, promit organizatorii Inspire Other Travellers, ci pe Stefan Sagmeister, cel care ne va da la Timișoara The Happy Show. Câștigător a două premii Grammy pentru design (Best Recording Package și Best Boxed or Limited Edition Package), cu clienți ca HBO, The Rolling Stones sau Muzeul Guggenheim, deci toate premisele să fie o experiență faină tot evenimentul ăsta. Nu sper să plec fericită de acolo, dar măcar puțin mai bogată cu detalii despre experiența unui om care pare că a găsit o rețetă bună pentru supraviețuire în lumea fără de fericire adevărată.

Evenimentul și detalii despre el, aici, cred că mai sunt câteva bilete.

Uneori, filmele sunt și așa. Cu bucăți de dialog care scrijelesc pe creier și lasă în urmă o undă de șoc pe care o tot simți. Nu mă dau în vânt după povești atât de reale încât par scrise din viața personală, a ta sau a unui apropiat, dar au rostul lor. Mai scutură, mai așază, mai deschid niște ochi, măcar pentru un moment. ”A Balkan Noir” s-a numit ăsta văzut ieri și a fost noir spre depresiv, cu insert-uri de reclame vechi la țigări – subliminal pentru cum o să ne omoare țigările pe toți, dacă nu ne omorâm între noi până atunci.

În fine, cred că locul ăsta în care sunt de câteva zile e despre „acum”, că tot am avut discuția asta cu un prieten în urmă cu ceva vreme. Ar fi bine să înțelegem că „acum” e tot ce avem. Planurile, gândurile de tip „drobul de sare”, frământările despre viitor sunt doar lucruri care ne țin pe loc. Acum e tot ce avem, îmi repet asta ca o mantră; poate-poate-mi și intră definitiv în creierii capului.

Foto: Sorin Florea

Divan Film Festival va avea loc în perioada 24 – 26 august în Craiova, la Inspire Cinema și Teatrul de Vară din Parcul Romanescu, și 27 august – 1 septembrie în Port Cultural Cetate. Intrarea la evenimentele Divan FF este liberă.

Mai multe detalii despre Divan Film Festival sunt disponibile pe site:

Divan Film Festival este un proiect cultural co-organizat de Fundația pentru Poezie “Mircea Dinescu” și Casa de Cultură “Traian Demetrescu”, Craiova, susținut de Centrul Național al Cinematografiei, Consiliul Județean Dolj și Primăria Craiova, în parteneriat cu Institutul Cultural Român și Uniunea Cineaștilor din România.

Sponsori ai festivalului: UniCredit Bank, Dr. Oetker, Selgros Cash&Carry, Moșia Galicea Mare.

Aici e raiul animalelor; de la măgari la câini și pisici, avem de toate. Cred c-aș putea să mă uit la ele făcând nimic o zi întreagă – am făcut asta ieri vreo două ore, adică m-am uitat la câini cum dorm și la măgari mâncând iarbă. După care am luat copilul unuia dintre invitați (aia e, sunt absolut topită după ăștia mici) și am purces la mângâiat și vorbit cu animalele.

Până și vinul are alt gust aici; poate pentru că-i băut cu liniște la creierii capului, printre oameni care, la fel ca mine, au nevoie să fugă câte un pic doar ca să-și pună ordine în ceea ce-i așteaptă acasă sau la muncă. Nu e chiar fugă de realitate, mai degrabă e așezarea toamnei peste gândurile unei veri în care aproape toți cei de aici am muncit ca nebunii.

Filmul văzut aseară în aer liber a fost unul delicat, cald și plin de bucurie, în ciuda cadrului poveștii – marea de zăpadă a Nordului. Sigur că am plâns de-a tresărit halatul pe mine, nu mă pot abține când văd povești de dragoste narate atât de frumos și de simplu. Sunt unele filme care-ți arată niște feluri de a trăi complet necunoscute – sau cunoscute la nivel pur teoretic, iar ”Aga” a fost exact așa. Viața la minus cine-știe-câte de grade, iubirea a doi oameni care trăiesc greu – fără nimic în jur care să le asigure vreun fel de confort, lupta de orgolii – existentă, se pare, chiar și atunci când „simplu” ar trebui să anuleze orice sentiment de felul ăsta. Și înțelegerea aia dintre doi oameni, aia din priviri, aia care vine din împărțirea tuturor lucrurilor bine și rele întâmplate în viață.

Și poate cel mai frumos sentiment de după film a fost acela că uneori visele și dorințele se pot transforma în demonii noștri, dar alteori, dacă avem grijă, le acceptăm și le îmbrățișăm – fără să ne agățăm de ele – am putea să le transformăm în poveștile noastre frumoase, oricât de greu ar fi să ajungem să le împlinim.

Ne citim și zilele următoare, cu gânduri despre visele balcanice de la malul Dunării.

Foto: Sorin Florea

Ăsta-i al treilea meu an consecutiv la Port Cetate și de fiecare dată s-a întâmplat ceva din care să fiu sigură că nu uit vreo ediție. În 2016 am întâlnit un om de radio care, între timp, mi-a devenit unul dintre cei mai apropiați oameni; la el merg când am dileme, întrebări și alte necunoscute care țin de muncă. În 2017 am experimentat cea mai spectaculoasă căzătură din viața mea, din care a rezultat câte o leziune la două dintre ligamentele genunchiului stâng. A fost genul ăla de căzătură după care am suferit atât de tare încât îmi pare rău că n-a fost nimeni în preajmă să mă vadă, măcar să râd cu cineva, peste ani, după ce totul va fi bine (da, încă recuperez la nenorocitul de genunchi).

Tot la Divan am văzut anul trecut un film ce m-a răscolit și învârtit multe săptămâni după. „Nu te mai uita la mine când mănânc” (coproducție Croația-Danemarca, 2016) e unul dintre filmele după care îți vine să-ți suni părinții, iubitul și cei mai buni prieteni și să îi rogi să te ierte că trăiești prea multe în tine și nu le zici cu voce tare. Tot anul trecut am văzut „Gadjo Dilo” pentru prima oară și, la 20 de ani de la premieră, singurul meu gând a fost ăsta: „România încă nu e pregătită pentru un astfel de film”.

Filme în festival se văd și la Craiova de câțiva ani încoace, însă miezul tot la Port Cultural Cetate e. Acolo-s apusurile pe Dunăre și mâncarea făcută la foc mic timp de multe ore. Acolo-s și fasolea bătută cu ceapă caramelizată, și nopțile în care stai, cu o pătură pe tine, să vezi filme în aer liber cu o sticlă de vin pe care-o împarți cu prietenii. Tot acolo-s și diminețile în care bei pe fugă o cafea, să nu întârzii la scurtmetrajele proiectate în gara fluvială sau prânzurile leneșe după care te gândești dacă s-o iei înspre plajă sau să mai vezi, totuși, un film.

Programul întreg e aici, eu o să mai trimit vederi de acolo pe contul de Instagram.

Foto de anul trecut, de la una dintre proiecțiile în aer liber.

Divan Film Festival va avea loc în perioada 24 – 26 august în Craiova, la Inspire Cinema și Teatrul de Vară din Parcul Romanescu, și 27 august – 1 septembrie în Port Cultural Cetate. Intrarea la evenimentele Divan FF este liberă.

Mai multe detalii despre Divan Film Festival sunt disponibile pe site:

Divan Film Festival este un proiect cultural co-organizat de Fundația pentru Poezie “Mircea Dinescu” și Casa de Cultură “Traian Demetrescu”, Craiova, susținut de Centrul Național al Cinematografiei, Consiliul Județean Dolj și Primăria Craiova, în parteneriat cu Institutul Cultural Român și Uniunea Cineaștilor din România.

Sponsori ai festivalului: UniCredit Bank, Dr. Oetker, Selgros Cash&Carry, Moșia Galicea Mare.

Viața, întâmplările frumoase și oamenii care au avut încredere în mine m-au dus, la acea primă ediție, direct în echipa festivalului. Întâi pentru o colaborare punctuală, apoi pe post de PR. Acolo am stat până anul trecut, lângă probabil cea mai inimoasă echipă de organizare din Timișoara: echipa PLAI. Că am învățat enorm lucrând cu ei, e redundant să mai spun. Că mi-am văzut cu ochii (și îmbrățișat) idolii din copilărie, și asta e redundant. Îmi trec acum prin minte, de-a valma, toate zilele toride petrecute în backstage-ul din Piața Victoriei, toate dansurile cu voluntarii din spatele scenei, toate râsetele, și încruntările, și lacrimile de emoție sau de nervi.

Sunt câteva clipe care se derulează în capul meu de câte ori mă gândesc ce a însemnat JazzTM în viața mea.

Discuția cu Al Jarreau din 2014 a fost, probabil, cea mai emoționantă întâlnire profesională pe care am avut-o vreodată. Intenționasem să-i iau câteva vorbe pe care să le pun în comunicatul de presă, însă ceea ce a urmat a fost, de departe, o lecție de la un om cu care viața n-a fost întotdeauna blândă. Sociolog de profesie, a început să cânte dintr-un soi de frustrare pentru că nu putea ajuta oamenii așa cum își dorea. A încercat toată viața lui să-i vindece prin muzica pe care le-a oferit-o. „Have faith. In the meantime, just laugh.”

Conferința de presă cu Marcus Miller din 2015 e iarăși o amintire solidă. Avusesem o discuție destul de dură cu managerul lui, care-mi spunea că nu se poate conferință de presă, că Marcus e obosit. Am insistat și am cerut 10 minute; aveam vreo 15 jurnaliști de la publicații importante care așteptau, practic, la ușa hotelului, să le spun când se ține. „Lasă că vă știu eu pe ăștia cu PR-ul, ziceți 10 minute și după jumătate de oră trebuie să-mi târăsc artistul cu forța de lângă jurnaliști.” M-am uitat în ochii lui și i-am zis că 10 minute vor fi 10 minute. Nu m-a crezut, desigur, dar, după 10 minute de conferință de presă, l-am luat de mână pe Marcus Miller și am ieșit din sală, după ce am stat încordată ca un arc, cu ochii pe ceas. A ieșit bine, toată lumea a fost mulțumită, însă eu mai avusesem de înfruntat și emoțiile moderării unui mic eveniment la care starul era unul dintre acei idoli despre care vorbeam la început.

Întâlnirea cu Dee Dee Bridgewater din 2016 rămâne, cred, singura întâlnire cu inspirație avută vreodată cu un artist. Am petrecut foarte mult timp împreună, de când a ajuns până a plecat și, Doamne, cât de multe are femeia asta de spus. În muzică și despre viață. Am vorbit despre divorțuri și resemnări. Despre acceptare și ambiție. Despre visuri mărețe și dezamăgiri cumplite. Și, mai ales, despre cum să nu mai fii tare și puternică atunci când ceea ce se întâmplă în jurul tău e un dezastru. A fost atâta emoție și bucurie în întâlnirea asta încât mă socotesc extrem de privilegiată că am avut norocul să mă aflu acolo, la JazzTM.

Privilegiu a fost toată perioada petrecută lângă festival. Este evenimentul care m-a făcut să vreau întotdeauna mai mult de la mine. Să fac mai mult. Să învăț mai mult. Să tac și să ascult. Să vreau să schimb lumea mea în bine implicându-mă cu adevărat în evenimente care-mi fac bine la suflet. Și cred că nu greșesc când spun că datorită oamenilor de la JazzTM – a lucrurilor învățate alături de ei – am ajuns acum să lucrez cu cele mai frumoase evenimente dn țară.

Tako, mulțumesc.

Să nu uităm, totuși, de ce ne-am adunat aici. A șasea ediție JazzTM va avea loc în perioada 29 iunie – 1 iulie, programul se găsește pe site, iar eu scriu mai jos ce abia aștept să văd:

Vineri, 29 iunie – The Cinematic Orchestra (și de-oi mai avea putere, merg la Nocturnal Jams, în Aether și D`arc)

Sâmbătă, 30 iunie: de la ora 17:00 o să pendulez între Parcul Civic (Scena Profi) și Parcul Castelului (Scena Raiffeisen Bank), la concertele Murnau, B.A.U, Bega Blues Band și John Beasley presents MONK’estra

Apoi, de la ora 20:00, mă mut la scena mare din Victoriei: Krisper, Kurt Rosenwinkel’s CAIPI, R+R=NOW (Robert Glasper, Terrace Martin, Christian Scott aTunde Adjuah – pe care l-am văzut și anul trecut), Derrick Hodge, Taylor McFerrin, Justin Tyson)

Duminică nu-s, că o să plec spre BUZZ CEE, dar tare l-aș fi văzut pe Gregory Porter.

Care sunteți în Timișoara weekendul ăsta, e și păcat să nu ne bucurăm împreună de atâta muzică bună.

Foto: Flavius Neamciuc

Discreția și moderația sunt pe cale de dispariție. Sigur, artiștii își asumă rolul de persoane publice atunci când încep să aibă succes, însă cred foarte tare că ar trebui să reînvățăm să celebrăm artiștii prin aplauze și admirație discretă, de la distanță. Să ne bucurăm de ceea ce fac pe scenă și să primim în suflete arta lor, nu să-i vânăm pentru imagini pe smartphone.

Mi-amintesc de un moment anume de acum doi ani, când am vorbit pentru prima oară cu Ofelia Popii la o întâlnire de presă. Țineam în mine o întrebare pentru ea încă din 2010, când am văzut-o jucând în „Felii”, de Lia Bugnar. Deși am întâlnit-o de nenumărate ori (la clubul FITS sau la ieșire din teatru), niciodată n-am avut îndrăzneala să merg să-i vorbesc. I-am respectat momentele din afara scenei, mai ales că știu de la prea mulți artiști cât de dificil e să faci față iluziei de apropiere pe care spectatorul nou o are.

Ofelia joacă și în noul spectacol al Teatrului Național Radu Stanca, „Hedda Gabler”, un text clasic de-ale lui Henrik Ibsen montat futurist de Botond Nagy – un regizor tânăr care clar s-a făcut remarcat cu montarea asta. Spectacolul a fost prezentat la FITS 2018 de Lidl România, sub umbrela a ceea ce ei numesc „celebrăm artiștii” – o idee minunată, exact ceea ce e nevoie pentru un spectacol care te surprinde de la cap la coadă.

Aș vrea să celebrăm artiștii mai mult și să le cerem să facă frumos în afara scenei mai puțin. Să ne gândim de două ori înainte să mai alergăm spre ei cu telefonul în mână, dar să fim mai atenți la ei când susțin spectacole. Poate căși ăsta ar fi un alt pas spre normalitatea pe care ne-o dorim din ce în ce mai mult în România.

Foto: Maria Ștefănescu pentru FITS 2018

Cele zece zile de festival – plus nu-știu-câte înainte de el, plus încă o săptămână-două după – sunt un camion de emoții de tot felul. Emoții bune, alea care-mi dau putere să mă trezesc dimineața după doar câteva ore de somn sau cele care mă împing neștiut atunci când fizic nu mi-e bine. Atâtea întâlniri, atâtea discuții, atâtea spectacole de excepție și atâtea zâmbete și îmbrățișări n-au cum să mă facă altfel decât foarte fericită cu munca mea.

În spatele cortinei de la FITS e multă muncă. Imensă. Nopți nedormite, sute de cafele, uneori antibiotice sau analgezice, milioane de pași alergați între locurile în care se întâmplă evenimentele, sute de invitați, sute de voluntari, mii de participanți, tot mii de nopți de cazare, alte sute de mii de kilometri făcuți de șoferii noști cei eroi. E o mașinărie cu o grămadă de brațe din care cresc alte brațe mai mici și tot așa.

Cearcăne și fericire. O mare de sentimente care vine în valuri largi, mai ales în ultima seară, când lacrimile și mulțumirile curg mai abitir decât berea de la clubul festivalului. „Mi-e rău de somn, dar mai stau câteva minute cu voi” e cea mai uzitată frază a ultimei nopți la FITS; atunci când mai tragem un pic de noi, atât cât să ne mai privim ochi în ochi și să spunem, cu liniște-n suflet, „suntem bine, am reușit”.

Deschiderea de la spectacolul celor de la Kolben Dance Company. Lacrimile din timpul reprezentației „Laptele mamei” – Kibbutz Contemporary Dance Company. Momentul de ochi în ochi cu un actor de circ contemporan (Lurrak – „Revoltă prin muzică”) și starea de bine de după spectacol. Lacrimile Ofeliei Popii după Faust. Dansul de la clubul festivalului. Prăjiturile primite de la echipa de voluntari; și cafeaua pe care mi-o aduceau dimineața. Gospelul din biserica Romano-Catolică (Piața Mare) și ”This Little Light of Mine” cântat și dansat așa cum am văzut că se face în filme în bisericile din SUA. Paharele de vin împărțite cu my one & only C. Mâncarea de la Pardon Cafe adusă la nas, numai să mănânc. Momentele mele din ediția acestui an. Puține, foarte puține sunt aici, sper să mă țină memoria (și inima) să le păstrez pe toate)

Am fost culegător de emoții la FITS 2018, o meserie creată de cei de la UniCredit Bank pentru Fabrica de Cultură – locul în care se joacă Faust, Metamorfoze sau Povestea prințesei deocheate (toate producții-gigant ale TNRS regizate de Silviu Purcărete). Și să știți că le-am cules pe toate, ale mele și ale altora, pentru una dintre cele mai frumoase ediții de festival.

*Foto: Cristi Cojocariu (e fotografia mea preferată dintre toate cele de la ediția 2018; spectacolul se numește ”Guo Feng” și e realizat de Beijing Dance Academy)

Chef Florin Dumitrescu e peste tot; la televizor, în reclame, în bucătării faimoase. Florin Dumitrescu, însă, nu prea e de văzut; puținele interviuri sunt despre rolul lui în emisiune și cele câteva articole de can-can nici măcar nu merită menționate. Am vrut să aflu de ce nu simte nevoia expunerii sociale, așa cum fac aproape toate vedetele de la noi.

Vin dintr-un mediu – mediul ăsta al bucătăriei – unde lucrurile sunt pe merit. Adică meritocrația e de bază în bucătărie, iar conjunctura cu televiziunea e o conjunctură favorabilă. Pe mine, ca om, expunerea nu mă pune într-o poziție foarte în regulă: nu mai poți să faci lucruri pentru tine atunci când ești expus. Dacă mă duc la supermarket să cumpăr lapte pentru copii și mă duc doar în papuci, tricou și pantaloni scurți, se uită lumea ciudat la mine și asta mă face să mă simt, la rândul meu, ciudat.

Când am cunoscut-o pe Cristina (soția lui chef Florin Dumitrescu – n.r.), de la ea am preluat treaba asta și percep totul altfel. Mi-a zis: doresc să trăiesc cu un om normal, cu care să ies la un festival și să mănânc popcorn, fără să mă deranjeze nimeni. Până la urmă am ajuns ca după 5 ani de relație să nu mai putem merge la festival să mâncăm popcorn sau ne plimbăm în liniște cu copiii; trebuie să-mi las copiii de mână ca să fac poze cu oameni. Și câteodată nu știu ce să-i spun fie-mii: de ce o las pe ea de mână ca să fac poze cu un străin. În acel moment devine sensibilă povestea.

Relația cu copiii lui e mai mult decât specială, se vede asta în ochii lui și în felul în care își împreunează mâinile când vorbește despre ei: ca și când i-ar cuprinde între palme și i-ar ține acolo, feriți de orice rău.

Ce le zici copiilor despre tine? De ce vin oamenii la tine, de ce te oprsc pe stradă?

Au înțeles că eu apar la televizor și e interesant momentul în care ne uităm la emisiune și ele strigă „hai, tati, hai, tati câștigă!” și așa mai departe, dar a fost și un moment foarte delicat, când au venit în platou cu colegii de la grădiniță, la Săptămâna altfel. Momentul în care toți colegii fetelor mele au realizat că eu sunt Florin de la televizor, au început să tragă de mine să facem poze, iar fiica mea cea mare a avut o criză de gelozie. Nu știu cât de mult a înțeles ea că oamenii mă cunosc și pentru ei nu sunt „tati”, sunt Florin de la televizor. Am avut și o discuție legată de chestia asta: așa cum noi ne uităm la televizor la emisiuni și ascultăm Smiley și vrem să-l vedem sau o ascultăm pe Delia și vrem s-o vedem pe Delia, așa și ceilalți copii care văd la TV emisiunea vor să-l vadă pe tati al ei. I-am spus să stea liniștită, pentru ea sunt tati, iar pentru ceilalți sunt chef Florin. Ușor, ușor, înțeleg. Ele n-au sistemul ăsta de valori în care să înțeleagă celebritatea, dar înțeleg că mulți alți oameni mă cunosc.

De altfel, și azi, când am avut ședința cu bucătarii pentru evenimentul de seară, am fost ocupat în bucătărie; fetele, neavând toată atenția mea, s-au legat de picioarele mele și au stat acolo, să fie sigure că eu sunt conștient că ele sunt cu mine. Mă topesc când fac treaba asta. Iar ăsta e motivul pentru care prefer să-mi spună un străin că sunt arogant când am copiii lângă mine și nu vreau să fac o poză cu el; decât să-mi supăr copiii, mai bine sunt perceput așa.

Și echilibrul pe care îl arăți și demonstrezi? (atât în viața publică, cât și discreția din viața privată)

Nu-mi doresc o viață în lumina reflectoarelor, iar echilibrul există datorită familiei – am o familie sănătoasă la cap lângă mine. Soției mele nu-i este rușine să mă trimită la cumpărături și mie nu-mi este rușine să merg să le fac. Tot ceea ce fac, fac pentru familie. Dacă nu apari doi ani la TV sau în alte medii, lumea te uită; familia e acolo, lângă tine, să te susțină oricine ești tu.

Vorbeai mai devreme despre ședința cu bucătarii de aici, de la Bricks. Faci des asta: mergi într-o bucătărie pe care n-o cunoști, în care lucrează oameni pe care nu-i cunoști. Îți pui numele pe un meniu și te lași la mâna unor oameni pe care nu-i știi. Cum construiești o relație de încredere într-o bucătărie în care stai doar câteva ore? Cum îți aperi reputația și cum te lași pe mâna unor necunoscuți?

Întotdeauna se începe cu un om de bază pe care-l iei cu tine, îl „transporți” la locul faptei. Un om în care ai mare încredere și la care poți să mergi să întrebi ce părere are: dacă sunt mult prea creativ și e imposibil să scoatem chestia asta sau putem s-o facem. Am un om căruia să nu-i fie rușine să spună vreodată „nu e bine ce faci, e prea avion”. Cristina e primul om care face asta, ea e cel mai mare critic al meu. Ea negociază, de fapt, dacă intru undeva sau nu pentru că eu sunt mai preocupat de creație, de partea artistică, dacă vrei să-i spui așa, de meniu sau de costul efectiv al unui meniu. Ea poate să decidă dacă îmi face bine sau îmi face rău asocierea cu o entitate.

Cu bucătarii interacționez decisiv încă de la prima întâlnire. Fac o ședință și spun: „avem pretenții foarte mari de la următorul proiect, cine vrea să facă parte din această echipă este rugat să rămână pe loc, cine nu, să se ridice și să plece acum”. De regulă, sunt doi care pleacă și întotdeauna pleacă cei care stricau echipa până să ajungă întrebarea asta. După ce se face curat în zonă și energia e bună, lucrurile se schimbă și începi să înveți oamenii cum să pună mâncarea în farfurie, cum să gândească altfel meseria. Agresivitatea și impulsivitatea mea ies la iveală în momentul servirii preparatelor, atunci când lucrurile trebuie grăbite. În momentul organizării, atunci când gătim efectiv, totul se întâmplă într-o energie pozitivă: râdem, glumim, spunem bancuri.

Când avem cursa contra cronometru și începe „războiul” între bucătari și ospătari, scopul meu este să dau peste cap ospătarii și să-i fac să alerge. Așa reușesc să montez 800 de farfurii în 8 minute sau să termin o masă cu 6 elemente (sau un meniu cu multe elemente de mâncare) în maximum două ore de servire. Îmi place multe să-i vad pe ospătari că aleargă, pentru că totul devine o joacă – o cursă nebună pe care toți cei din bucătărie o acceptă și îi dau curs.

E obosit după o zi lungă și grea, dar se înflăcărează când povestește despre „războiul” meseriilor, iar în capul meu se naște o altă dorință în ceea ce-l privește: să asist la o zi de pregătiri. Cuminte, ascunsă sub un scaun, să scriu și să iau notițe despre cum e atmosfera unei bucătării în care chef Florin Dumitrescu face legea.

Ziceai de presiunea din bucătărie, iar impresia generală e că noua bucătărie e ceva ce se face pe fugă, spre deosebire de ceea ce ne învățau bunicile noastre, cum că mâncarea se face în tihnă, cu timp și răbdare. Care e realitatea?

E exact ca la teatru: stai o oră și jumătate să vezi un spectacol la care trăiești o emoție, dar nu crezi că actorii ăia au urcat pe scenă fără să lucreze textul și să-l repete înainte. Toată treaba asta cu bucătăria e o repetiție. Meniul e repetitiv. Într-un hotel, sunt trei meniuri pentru grupuri. Aproape niciodată un grup n-o să stea mai mult de cinci zile într-un restaurant al unui hotel. Și dacă stau 14 zile, ai 14 variante de meniu repetitiv, iar asta îți permite să te organizezi mult mai atent. Aici am intrat în bucătărie la 8 dimineața, ca să scot prima farfurie la 8:30 seara. Am făcut sosurile, am făcut supa de creveți (care a stat pe foc două ore și jumătate); toate se gătesc de dinainte, eu am rețete care se gătesc și în patru zile. Mise-en-place-ul (procedeul de a le pregăti pe toate din timp) este vital. Când gândești un meniu, trebuie să gândești ceva ce poate fi pus pe masă. Degeaba visezi la cai verzi pe pereți, iar în momentul în care trebuie să execuți, nu se poate, fizic.

Cât e talent și cât e muncă multă? Se poate să faci meseria asta fără una sau fără cealaltă?

Nu se prea poate una fără cealaltă pentru că degeaba ești talentat dacă nu ai muncit să capeți experiența de a depăși anumite momente (de a nu strica mese sau evenimente). Experiența este totul. Curajul face diferența între doi bucătari. Curajul de a pune mâna, de a face, de a găti efectiv. Când pui mâna pe o bucată de foie gras, știi că aia costa 160 de lei kilogramul și există riscul s-o strici, te apucă transpiratul, dar dacă depășești momentul ăla, totul va merge spre bine.

Am plecat de la întâlnire cu un gând: venisem să-l întâlnesc pe chef Florin Dumitrescu și am dat de Florin Dumitrescu, un om a cărui pasiune aș vrea să o văd în toți oamenii cu care mă intersectez pe drumul meu. Le mulțumesc (lui și Cristinei) pentru încredere și pentru discuțiile simple, relaxate, fără bariere.

Foto: Chris Nemeș/TIFF 2018