Am vazut primul sezon intr-o zi si mi s-a parut un serial fermecator inca din primele minute. E frumos construit, are costume superbe si e fascinant sa privesti obiceiurile aristocrate ale englezilor niciodata-deschisi-la-schimbare, dar cu o capacitate de adaptare imensa atunci cand aceste schimbari sunt imperios necesare.

Aparitia electricitatii, a telefonului, primul razboi mondial si renuntarea la obiceiurile stramosesti de a servi masa cu cel putin doi lachei la dispozitie (toti barbatii apti fiind plecati la razboi), slujnicele care nu trebuie vazute in saloane si renuntarea la cutuma atunci cand nu se mai poate altfel, toate aceste lucruri sunt perfect surprinse in Downton Abbey.

In mod sigur e prima oara cand ma simt atat de legata de niste personaje de film. Efectul razboiului asupra familiei de aristocrati si asupra fiecarui om de pe domeniul Grantham mi-a adus azi noapte lacrimi amare timp de vreo doua episoade intregi. Actorii, toti actorii, sunt atat de buni in interpretare (e posibil sa mi se pare, m-am atasat emotional destul de mult de serialul asta) incat le simt durerea, bucuria, nepasarea sau invidia.

E o drama, insa nu toate momentele sunt dramatice. Exista o doza insemnata de umor, cel mai misto umor dintre toate care exista: umorul britanic.

Il recomand din suflet celor care sunt curiosi sa afle detalii despre cum era in Marea Britanie de dinainte de primul razboi mondial sau celor care vor sa afle ce inseamna reputatia pentru un englez si cate sacrificii se faceau (sau se fac, ca nobilimea n-a disparut de la englezi) pentru a o pastra intacta.

*Sursa foto

N-o sa fie 10 carti, ca unele nu mi-au ramas in minte atat de tare cat sa le pot recomanda asa cum se cuvine. De fapt, nu au fost mai mult de 12 carti citite tot anul. Asta e, imi asum rusinea; nu pot citi cand sunt la volan sau cand muncesc cat pentru trei oameni la un loc, undeori. Dar cele povestite, pe scurt, putin mai jos, sunt de citit in mod sigur.

“Vaduva pentru un an”- John Irving

Povestea unei femei care habar n-are cum sa lase dragostea in viata ei. Si care joaca squash, un hobby ce-i permite sa dea afara toate frustrarile adunate in ea. Desi nu pare un subiect care te-ar putea tine cu sufletul la gura, scriitura lui Irving este fantastic de buna si iti lasa impresia ca urmeaza sa se intample ceva cu adevarat extraordinar in orice moment. Chiar asa si e, de la o vreme. E si putin policier, si roman de dragoste, si unul despre viata. Recomand cu ambele maini.

“Nunta in decembrie”- Anita Shreve

O reuniune de clasa dupa 20 de ani, la nunta unor “highschool sweethearts”. Fiecare dintre cei ajunsi la reuniune are o caruta plina de regrete si cate o fantezie despre “cum ar fi fost viata daca”. M-am regasit, cumva, in cateva personaje si in trairile lor, chiar daca n-am avut parte de fratiile americane si de caminele studentesti din campusuri. E o lectura usoara, de week-end, trei sute si ceva de pagini ce se pot citi lejer intr-o zi.

“Cheile imparatiei”- A.J. Cronin

Recunosc, asta e o carte recitita. Prima oara m-am intalnit cu parintele Chisolm prin clasa a 9-a; a ramas pentru foarte multi ani in mintea mea ca fiind cel mai bun roman citit vreodata (un pic dupa “Morometii”, totusi, dar asta e alta poveste). Am vrut sa vad daca si acum mai poate avea acelasi efect. A avut. E o poveste despre o altfel de incercare de convertire a paganilor la crestinism, despre boala, saracie si neputinta.

“Jocul lui Gerald” – Stephen King

Poate unul dintre cele mai umane romane ale lui Stephen King, unul care nu are monstri, fantome, fenomene inexplicabile, personaje stranii. E un roman profund psihologic. Inceputul e cam asa: sotul si sotia merg un week-end la munte, intr-o incercare de a se regasi. Sotul are niste dorinte sexuale care nu sunt neaparat cele mai dragi sotiei, insa accepta sa intre in joc de dragul jocului si mai putin de dragul lui. Se lasa legata in catuse, apoi ii provoaca lui un atac de cord fatal. Restul romanului inseamna lupta ei pentru eliberarea din catuse si, credeti-ma, nu m-as fi gandit vreodata ca viata se poate complica in asemenea hal. Foarte faina lectura.

“Vechiul oras imperial” – Yasunari Kawabata

Cartea asta a fost o provocare, la propriu. Discutand cu un pasionat al culturii japoneze (recunosc, nu-s cel mai mare fan al ei; spectacolele de teatru, filmele sau cartile lor au atata tristete in ele ca ma deprima infiorator), m-a provocat sa citesc cartea asta, spunand cuvintele magice “oricum n-o s-o poti citi pana la capat”. A fost destul ca sa inchid telefonul, sa pun o pereche de pantaloni pe mine, sa merg la Humanitas (care s-a inchis intre timp, dar asta e, din nou, alta poveste) si sa-mi cumpar cartea. Am fost surprinsa sa nu gasesc tristete, dezamagire si obiceiuri din care sa nu pricep nimic. Bine, poate ca au fost cateva, dar nu atat de multe cat sa-mi produca disconfort. E povestea unor gemene despartite care se regasesc intr-un fel ciudat de fermecator si mi-a placut mult atmosfera boema a cartii.

“Homo ludens” – Johan Huizinga

E o carte pe care am primit-o cadou acum cativa ani, dar pe care doar anul trecut am reusit s-o citesc. Destul de greu de citit, pentru ca nu e un roman, e filosofie culturala, un fel de explicatie a aparitiei culturii in umanitate, a nevoii constante de joaca, a transformarii jocului si ideii de joc in mintea noastra. Foarte fain, desi e nevoie de toata concentrarea pentru a citi si intelege tot ce scrie Huizinga.

M-as bucura tare daca mi-ati face recomandari de carti care v-au placut foarte mult. Intentionez sa recuperez (si) la acest capitol. In alta ordine de idei, daca vreti sa cititi recenzii adevarate de carti, urmariti-o pe Tomata. Stie ce scrie.

Foto: Library by Shutterstock

Am si eu greselile mele, asa ca niciodata n-as putea fi prima care ridica piatra. E mai simplu sa te ingrijesti de viata altora si mult mai greu sa-ti asumi si constientizezi sechelele proprii. Caci cine vrea sa admita ca viata nu ii e asa cum si-a visat-o? Ca are un job urat, ca partenerul de viata s-a plafonat, ca trecutul nu e atat de glorios pe cum il prezinta acum?

Recunoasterea umbrelor ce ne bantuie prezentul e un act de curaj. Cicatricile nu sunt usor de admis si ascunderea lor sub valul nepasarii poate parea, la primul gand, un lucru benefic. Cateodata e bine sa uitam, insa eu am invatat ca niciodata nu uitam pe vecie si ca trecutul se insinueaza in prezent in cele mai nepotrivite momente. “Treci peste” inseamna, de cele mai multe ori, “vezi-ti bine greselile si admite ce n-ai stiut sa faci bine” si aproape niciodata “ingroapa adanc in tine si mergi mai departe”.

As vrea sa am curajul sa-mi pun singura etichetele care-mi arata cicatricile. Stiu ca nu sunt un om atat de bun pe cat ma vad altii, ca nu-s nici atat de speciala sau atat de mult de invidiat. Am gaurile mele negre cu care ma lupt zi de zi, uratenia pe care ma straduiesc sa o ascund chiar si fata de mine. Am invatat sa ma iubesc asa cum sunt, dar nu am pretentia de la ceilalti sa faca acelasi lucru si incerc, zi dupa zi, sa devin un om mai intelept.

Un fotograf, Steve Rosenfield pe numele lui, a inceput sa fotografieze oameni care isi scriu pe corp cuvintele ce insumeaza demonii interiori si etichetarile (lor sau ale altora). “Whether it be a physical, mental, or social insecurity, each person brands their face and body with words that have scarred them.” Priviti portretele si spuneti daca nu sunt printre cele mai puternice imagini vazute vreodata: curajul fantastic al acestor oameni de a se expune asa cum sunt, cu fricile cele mai profunde.

Poate ca printre planurile noastre de inceput de an ar trebui sa se afle si acela in care sa ne uitam mai putin la altii si sa incepem sa privim mai mult la noi si la ceea ce ne macina, sa ne deschidem ochii catre sufletele noastre mai degraba decat spre casele si vietile celor din jurul nostru.

Foto: Barcode Face by Shutterstock

Personajele sunt usor halucinante: un director de spital care isi bate capul cu o operatiune pe care nimeni n-o intelege, o asistenta (pe care o cheama Carrie von Trier) careia ii e teama de sange, un medic briliant care-si consuma energia pe urmarirea colegilor care fac greseli medicale, un rezident obsedat de o alta doctorita, toti acestia fiind urmariti de la distanta de un caine numit Blondie (ca pe cainele lui Hitler) si un animal care nu e nici cartita, nici urs, nici mamut, numit Antubis – mancatorul de furnici.

Serialul urmareste, de-a lungul celor 13 episoade, adevarul despre lucrurile inexplicabile care se intampla in spital: cutremure, pacienti care se recupereaza dupa ce li s-a rupt fiecare os din corp, sunete ciudate, geamuri sparte. Povestea e buna, are fantome, secrete ale trecutului si o gramada de comploturi.

Sigur, atmosfera din Kingdom e la fel de sucita ca in toate filmele lui von Trier si la fel de sperioasa ca in toate cartile lui King, desi accentul nu se pune neaparat pe momentele care-ar trebui sa fie horror, ci pe dialoguri. Spre exemplu, m-a amuzat sa vad un cadavru umblator fara cap care face dus in subsolul tenebros al spitalului, dar m-a speriat discutia dintre doi angajati, ambii suferind de sindromul Down, ce pareau sa stie exact care e motivul pentru care toate relele se intampla in cladire.

Sa va uitati daca sunteti pregatiti sa vedeti alt fel de serial, unul care sa nu fie foarte horror, dar nici foarte comic. Sa fiti pregatiti sa nu intelegeti mare lucru din unele scene, sa aveti rabdare, pentru ca toate sunt explicate, mai devreme sau mai tarziu.

PS: poate cel mai amuzant lucru din serial e ca toate personajele care citesc (si se citeste mult) au in mana cate o carte de-ale lui Stephen King.

Deci se dau trei scurtmetraje. Unul a costat 80 de euro, altul a costat 3.000 de euro si al treilea a costat 15.000 de euro. Care cum a costat si de ce, veti afla la sfarsitul articolului, dar poate va jucati cu mine si incercati sa ghiciti care au fost costurile pentru fiecare dintre filme.

“Whatever Turns You On” – nu vrea sa-mi dea codul embed, asa ca va rog sa-l vedeti direct pe Vimeo

“Veronique” – la asta am codul embed, dar tot pe Vimeo va trebui sa-l vedeti; deh, drepturi de autor.

Veronique from Declan Cassidy on Vimeo.

“The Bouquet”

The Bouquet from Declan Cassidy on Vimeo.

Sfaturile lui Declan si ale lui Bill referitoare la viata de realizator de filme independente sunt de pus in practica si de cei care fac filme la noi in tara, semn ca industria cinematografica e cam la fel peste tot. Pe scurt, mai jos, cateva dintre cele mai bune spuse intr-o ora si jumatate de vorbit despre cinematografia independenta.

“Nu subestima puterea unui scurtmetraj.” Declan spune ca cele 4 minute ale “Whatever Turns You On” si-au pus amprenta pe viitoarea lui cariera de regizor. Filmul a intrat in circuitul festivalier, fiind prezent in peste 100 de selectii internationale ale festivalurilor lumii. Oamenii au aflat ca exista, Irish Film Board (CNC-ul irlandez) a dus filmul si in cinematografele tarii si au recunoscut valoarea unui film pe care deja il finantasera (s-a facut cu bani publici, cum ar veni) si au luat in cosiderare viitoare finantari, ceea ce s-a si intamplat mai tarziu.

“Casatoreste-te cu profesionistii pe care ii intalnesti si cu care ai lucrat bine de prima data”. Nu chiar casatorie, desigur, dar tine de relatia profesionala, in asa fel incat filmele tale sa beneficieze de aceeasi calitate, intotdeauna.Spunand asta, Declan a avut in minte inginerul de sunet al filmelor lui, un tip cu care lucreaza de foarte multi ani si la care n-ar renunta pentru nimic in lume.

“Gandeste-te intotdeauna la urmatorul proiect.” Altfel, s-ar putea sa pierzi sansa vietii tale. Dupa ce-si prezentase scurtmetrajul “Whatever Turns You On” la un festival de peste ocean, un producator a venit la el sa-l intrebe care e urmatorul proiect, pentru ca e interesat de o investitie. Declan a spus: “Nu m-am gandit inca.” Producatorul i-a strans mana si in cateva secunde a plecat de langa el.

“Pregateste-te pentru piedici de acolo de unde nu te astepti.” Dupa ce a filmat “The Bouquet”, a realizat ca sunetul camerei de filmat n-a functionat, asa ca aveau un film perfect, fara sunet. Si-au batut capul timp de cateva saptamani, pana cand cineva a venit cu ideea de a reinregistra sunetul stand…intre doua canapele. Asa ca sunetul pe care l-ati auzit mai sus e inregistrat dupa filmare, in casa lui Bill.

“Calatoreste cu filmul tau.” Declan si Bill spun ca trebuie sa-l inscrii pe unde se poate, fara sa omiti nimic. Sa mergi prin lume, sa te cunoasca oamenii din industrie. S-ar putea sa primesti ajutor de acolo de unde nu te-ai fi gandit vreodata.

“Muzica e foarte importanta intr-un film. Cauta muzicieni care n-au contracte cu case de discuri.” Fiind filme cu buget mic (sau deloc), muzica e mai importanta decat la alte filme. Daca auziti muzica buna intr-un bar, cantata de niste necunoscuti, mergeti la ei si intrebati-i daca nu vor sa-si auda muzica intr-o pelicula. Majoritatea va spune “da”, e o propunere reciproc avantajoasa.

Revenind la cele trei scurtmetraje, va spun din start ca si eu am gresit evaluarea. Astfel, “Whatever Turns You On” a costat 15.000 de euro, “Veronique” a costat 3.000, iar “The Bouquet” a fost cel care a costat 80 de euro. Explicatia e simpla: primul, cel mai scump, s-a facut cu finantare de la Irish Film Board. Fiind finantare din fonduri publice, legea lor spune ca trebuie sa cheltui toti banii, pana la ultimul, altfel se retrage toata finantarea.

In final, va las cu un scurtmetraj facut de Declan Cassidy si Bill Tyson pentru Amnesty International. E impresionant:

Energia lui m-a cucerit imediat. E in continua miscare, gandeste neincetat, povesteste cu o naturalete iesita din comun si e foarte usor sa stai de vorba cu el. E deschis si atunci cand povesteste despre petrecerile cu prietenii, nu se jeneaza sa spuna ca a acceptat sa fie regizorul “Russendisko” dupa ce a baut o cantitate considerabila de alcool. Deciziile luate astfel sunt parte din el, asumate in totalitate, indiferent de felul in care ii functioneaza judecata la momentul respectiv. Pare usor infatuat, dar asta e doar un fel de a spune ca-si stie valoarea si comunica doar cu cei cu adevarat interesati de munca lui.

Oliver Ziegenbalg e scenarist, in mare parte. A vrut sa fie romancier, dar nu i-a iesit. Primul lui scenariu de film, “13 Semester”, ar fi trebuit sa fie bildungsromanul lui; despre anii de studentie, viata de student, intrebarile anilor de tinerete pe cont propriu. Un producator a vazut subiectul si i-a propus sa-l faca film, dar asta s-a intamplat dupa ce Oliver incercase sa vanda romanul unei edituri.

“Am o diploma de matematica in afaceri, dar n-am vrut niciodata sa profesez in domeniul asta. N-am vrut sa ajung intr-un birou mic si sa-i invat pe studenti matematica, nu simteam ca e pentru mine. Ceea ce s-a intamplat foarte interesant a fost ca scenariul a schimbat cartea: s-au schimbat intamplari, succesiunile unor intamplari, am vazut unde am gresit in roman si am incercat sa schimb in scenariu. A ajuns sa fie cu totul altfel decat a fost initial.”

Marele vis al lui Oliver e sa scrie, totusi, un roman. Sa-l si publice, de altfel, caci are draftul de ceva vreme. “Nu stiu daca o sa mai scriu romanul ala pe care mi-l doresc. Acum scriu la unul, e aproape gata, despre un alcoolic. E partial biografic, insa simt ca si asta va ajunge scenariu. (rade) Scenariile mele sunt diferite, dar toate au un sambure de realitate in ele. “Friendship”, filmul cu cel mai mare succes dintre toate cate am scris pana acum, s-a inspirat din viata unui prieten.”

“Russendisko” este, totusi, o poveste. Ca un fel de poveste cu printi si printese, cu sfarsit previzibil, dar cu un farmec de neintuit atunci cand apar primele cadre; romantic, nostalgic, cu un Berlin primitor. “Am fost al 11-lea scenarist al acestei povesti. 10 altii ca mine incercasera sa scrie un scenariu de film bazat pe povestirile scurte ale lui Wladimir Kaminer (personaj in film – n.r.) si eram foarte aproape de a fi al 11-lea care renunta. Insa am vazut “Amelie” si mi-am dat seama cum trebuie scris scenariul; din fericire, eram in Egipt in vacanta si am avut si timpul necesar pentru a face asta.”

Si a devenit regizor fara voie. Regizorul ales pentru aceasta productie a avut un atac de panica dupa 7 zile de filmare si echipa de productie s-a trezit ca n-are cine sa conduca regia. Producatorul a gasit solutia, dar n-a putut-o comunica foarte ortodox, ca sa zic asa, si ce-a urmat e deja istorie: “M-am intalnit cu producatorul si ne-am pus sa bem ceva. De necaz, desigur, se intamplasera 7 zile de filmare din care nu putea fi folosit nici macar un cadru, iar la 2 noaptea ne gandeam cum sa iesim din impasul asta. Producatorul mi-a zis ca trebuie sa fac eu acest film si eu, putin baut, am acceptat cu bucurie. Dimineata mi-am dat seama ca facusem o mare prostie, insa nu mai puteam da inapoi, imi dadusem cuvantul. Cand am ajuns pe platou, habar n-aveam ce sa fac; oricum nimeni nu voia sa lucreze cu mine, nici actori, nici cei din productie. Norocul meu a fost ca am avut un cameraman japonez foarte talentat, cu care am lucrat cot la cot. Gaseam impreuna cel mai bun unghi pentru scenele pe care le aveam de filmat si totul pornea de acolo.

Am decis impreuna cu producatorul ca n-o sa facem eforturi tehnice foarte mari. Nu cunosteam platoul pentru ca nu fusesem acolo cand incepusera filmarile, nu puteam sa reiau cele 7 zile de filmare pierdute pentru ca nu mai aveam buget pentru asta. Am primit permisiunea de a reface doua zile de filmare, insa a fost nevoie sa schimbam tot inceputul filmului.”

Scenarist si regizor, pare sa nu fie o viata foarte usoara. Responsabilitatile se dubleaza, energia are limite. “Eu sunt energic, cand eram mic am inceput sa vreau sa aflu ce se intampla prin lume ca sa nu ma plictisesc. Simteam ca daca nu vreau mai mult, daca nu fac mai mult, risc o plictiseala pe care nu mi-o doresc in viata mea. Personajelor mele le imprumut energia mea, pozitivismul, ideea ca trebuie sa castige la sfarsit; iau din mine si le dau lor. In regie am observat ca ma confrunt cu niste temeri pe care nu le-am simtit ca scenarist: iei decizii si nu stii cum va iesi, incepi fiecare zi cu certitudinea ca daca ai luat deciziile gresite va trebuie sa te obisnuiesti cu gandul asta, ca nu poti reface zilele de filmare. Ca secnarist pot sa dau gres de o suta de ori in o suta de zile consecutive. In fiecare dimineata cand ma trezesc pot sa o iau de la capat. Ma ajuta si mintea mea analitica, organizata de pe vremea cand faceam matematica: construiesc totul in minte, fac un fel de sculptura virtuala exacta.”

Oliver e un inovator, fara indoiala. Ii place tot ce e nou si ii admira pe cei care construiesc secnarii destepte, cu oameni misto si frumosi care incearca sa sparga cliseele de “e frumos, dar nu-i vreo lumina”. Il admira pe Aaron Sorkin (il inteleg perfect, e un scenarist genial) si crede ca unul dintre cele mai bune scenarii ale lumii este cel din Toy Story 2 (daca nu l-ati vazut, sa-l vedeti; o sa intelegeti de ce aceasta curajoasa afirmatie). Iar de final, il intreb cum se simte la Cluj, la festival.

“Ma simt ca in Aix en Provence. E plin de tineri energici si cu o gramada de vise in buzunar, un festival studentesc prin felul in care se simte si nu din prisma organizarii si a calitatii filmelor prezentate. Imi place mult ca e un festival care are o identitate puternica, aici se intampla ceva special. Nu mai cunosc alte festivaluri care sa mearga pe nisa asta, comedy-drama, si sa vrea sa faca si educatie in sensul asta.”

Nu stiu unde sa va spun sa vedeti Russendisko. Dar, daca vreti cu adevarat, il gasiti voi.

*sursa foto

Ador filmele care reusesc sa ma enerveze atat de tare incat sa nu ma pot uita la ele fara sa le intrerup. Nu, nu-s masochista, dar daca am asemenea sentimente, inseamna ca actorii, regizorul si toata echipa filmului si-au facut treaba, realizand un film care e transmis asa cum si-au dorit sa-l transmita. Mi-amintesc de “The Reader“, in special de acel moment de la tribunal in care Kate Winslet (ma rog, personajul ei) ar fi putut sa scape de inchisoare spunand ca e analfabeta. Si n-a facut-o, dintr-o demnitate pe care n-am acceptat-o, dar am inteles-o. De 4 ori am oprit filmul in timpul acelei secvente, a treia oara aveam deja o conversatie destul de nervoasa cu fata aia. Revenind la “Funny Games”, pe lumea asta exista tot felul de degenerati de astia care isi fac un scop din a chinui oamenii pe care-i intalnesc absolut intamplator.

Sigur, situatia din film e una ipotetica, desi ma indoiesc sincer ca nu exista un sambure de adevar in poveste. Undeva, candva, sigur a existat o pereche de psihopati care a rapit si chinuit o intreaga familie. Problema e ca nebuni de astia exista si prin vietile noastre, oameni care (pastrand proportiile) au un “dar” special: sa-i chinuie pe cei din jur cu temerile, angoasele si frica lor de viata. Vorba unui prieten bun: “tot un fel de psihopat, numa’ ca altfel”.

Haneke exagereaza in acest film momente uzuale ale vietii. Le da o nota grava, avertizeaza ca instinctele sunt intotdeauna mai importante decat faptele, oricat de simplu ar parea sa accepti ceea ce se intampla. Accentueaza ideea ca instinctul de conservare functioneaza cel mai bine atunci cand nu viata ta e amenintata, ci a unuia ce e adanc in sufletul tau.

E de urmarit, clar, daca aveti stomac pentru asta. Nu e cu sange pe pereti, dar presiunea psihica e imensa. Declar cu mana pe inima ca Haneke e cel putin nebun facand atatea filme care ne chinuie la cap.

Bun. Plecand de aici, situatiile care se intampla dupa decizia domnului profesor de a se transforma in “bad guy” incep sa devina usor halucinante, foarte triste, dar extrem de comice. Adica nu m-as fi putut gandi ca o sa ma buseasca rasul cand, in urma unei incercari de descompunere cu acid a unui cadavru, se naruie podeaua si bucati de corp uman ajung sa se imprastie pe tot etajul inferior al casei. Nu, asta nu e spoiler, se petrec altele mai grave in combinatia aia de profesor intors catre ale raului si dealerul de droguri, fost elev.

In timp ce ma amuz si ma minunez de mintea sucita a scenaristului, ma enervez colosal. Personajul principal, Walt White, mi-e tare simpatic si n-as vrea sa moara, in ciuda convingerilor mele ca toti cei care prepara droguri trebuie sa stea inchisi, cel putin, pentru vina de necontestat ca distrug vietile a mii de oameni. Partenerul lui, Pinkman, mi-e si mai simpatic, chiar daca e un drogat nenorocit care ar trebui intai dezintoxicat, apoi inchis pe viata, pentru aceeasi vina ca a preparatorului de droguri.

Apoi, o alta sursa de autoflagelare o reprezinta scenele in care Walt are sedinte de chemoterapie sau cele in care ni se arata despre efectele secundare ale tratamentului. Am vazut in jurul meu prea multi oameni dragi care s-au stins mistuiti de cancer si, totusi, aleg sa urmaresc scenele alea, retraind niste momente urate ale vietii mele.

Dincolo de sentimentele mele amestecate, de momentele in care imi spun ca nu mai vreau sa vad niciun episod, asta e un serial de urmarit. Poate din pricina scenariului foarte bine inchegat, poate datorita jocului celor doi actori principali, poate datorita subiectului foarte intrigant. Intotdeauna am spus ca orice spectacol de teatru sau film care-ti trezeste sentimente – de oricare ar fi ele – inseamna ca te invata ceva despre tine.

*sursa foto

Sunt fermecata. Orice altceva as zice, ar fi de prisos:

Cand am ajuns ieri la Jazissimo, Ig Henneman si Ab Baars faceau probe de sunet. Ea cu vioara viola, el cu clarinetul, apoi cu saxofonul. Eram destul de departe de ei, dar ii auzeam vorbind si chiar daca nu intelegeam o iota din ce-si spun, puteam sa simt linistea din vocile lor. Era acea liniste venita din zeci, sute de ore de probe de sunet, stiau exact ce trebuie sa-i spuna celui de la pupitrul tehnic, totul se desfasura calm si simplu.

“Ce faceti?” I-am intrebat cand au ajuns la masa la care eram si am facut cunostinta. Au inceput sa zambeasca si mi-au spus, aproape intr-un glas: “Foarte bine. Ne bucuram de Romania.”

O studiez pe Ig. Are 68 de ani si nu-i dau un an peste 50. Destul de inalta, slaba, imbracata intr-o bluza gri, hanorac si pantaloni negri, simpli, cu talie inalta, are o atitudine aproape regala. Linistea pe care am simtit-o mai devreme venind dinspre scena e si mai pregnanta acum, am senzatia ca stau la masa cu niste necunoscuti care abia asteapta sa se deschida in fata mea. Ab sta drept in scaun si isi tine lejer palmele incrucisate, putin nerabdator, putin obosit, dar cu un zambet sincer indreptat catre mine, apoi catre Zoli (Zoli Varga, corespondent PressAlert – am stat impreuna de vorba cu cei doi artisti).

“Cum a fost la workshop-ul tinut la Conservatorul din Bucuresti?” “A fost foarte frumos!”, imi raspunde Ig, amintindu-si de studenti. “Am avut de toate: tobari, chitaristi, violonisti, ba chiar si doua fete care cantau din voce. Cand au ajuns, erau timizi, nu stiau ce sa faca, cum sa se comporte, dar a fost o placere sa-i vad inflorind pe parcursul workshop-ului. Dupa ce si-au dat drumul si au inceput sa simta ce facem acolo, a fost extraordinar.”
“Stii”, imi spune Ab, “e de ajuns sa le spui ca improvitatia nu e nimic altceva decat sa asculti ce fac ceilalti, sa fii atent la ei, apoi sa te lasi dus, condus de muzica si ritm.”
“Le aratam directiile la pian, apoi ei ma urmau, fiecare cu instrumentul lui, dupa cum simteau. Daca simteau ca pot sa intervina, o faceau, daca nu, ascultau si intrau atunci cand era momentul”, explica Ig.

“Ca tot vorbim de pian, tu ai studiat pianul inainte de a studia vioara. Cum ai ajuns sa canti la vioara?”, iar Ig raspunde cu un zambet in coltul gurii (de unde se vede clar dragostea pentru pian ca pentru prima iubire). “Eu am stiut de la inceput ca vreau vioara, dar am crescut intr-o familie care a incercat sa-mi stabileasca un drum. Imi placea pianul foarte mult, dar am inceput, dupa cativa ani, sa studiez pianul si vioara in paralel. Pianul e singuratic, e prioritar cand esti pe scena si canti la el, doar el se aude, pe cand vioara poate fi armonizata cu celelalte instrumente, o poti face sa apartina. Dar pianul ramane in inima mea si intotdeauna il folosesc cand compun.”

Ig si Ab formeaza un cuplu de foarte multi ani, deja. Se vede in atitudinea unui fata de celalalt ca e o relatie care nu simte nevoia de a fi scoasa in evidenta. Nu asta e important la ei, asta par sa transmita. Totusi, e o grija pe care si-o poarta unul altuia pe care nu poti sa n-o observi, dar e acea atitudine specifica oamenilor din alte parti ale lumii care cred ca dragostea se poarta in suflet si nu se arata oricui.

“Cand v-ati cunoscut?” “Oh”, rade Ab, “cu mult timp in urma! 30 de ani? Ig, spune tu, ca tu stii mai bine!” “Da, anul asta se fac 30 de ani de and ne-am cunoscut.”
“Luam lectii de la acelasi profesor”, continua Ab povestea. “Ea era ori inaintea mea, ori dupa mine si ne intalneam pe scari. Ne salutam, dar nu pentru ca ne cunosteam, ci pentru ca aveam amandoi cate un instrument in mana, era clar ca veneam la acelasi profesor.” “I was chasing him!”, rade Ig, amintindu-si ca a trebuit sa lupte putin ca sa fie langa barbatul care ii placea foarte tare. “L-am urmarit timp de trei saptamani. Nu e prea mult, asa-i? Dar de atunci suntem impreuna.”, spune Ig, uitandu-se cu mare drag la omul cu care imparte scena de vreo 14 ani si viata de 30.
“Noi n-am cantat impreuna de la inceput, intai doar am locuit impreuna si, muzical, fiecare isi continua proiectele incepute. Am locuit la Roma o perioada si organizatorii festivalului “ControIndicazioni” ne-au propus sa participam la festival impreuna, pe aceeasi scena, pentru prima oara. Ne-am spus “de ce nu?” si a fost bine. De atunci cantam impreuna.”

“Si nu va certati niciodata?” “We do!”, spun amandoi, in acelasi glas si Ig continua: “but it only makes us better.” (dar intotdeauna ne face mai buni)

“Publicul din Romania nu prea stie ce inseamna improvizatie, mai ales cand vine din zona de jazz. Nu e o muzica usor de simtit, de ascultat, trebuie sa-ti lasi simturile libere, neinfranate. Ce va inspira pe scena, atunci cand cantati?” Ab se indreapta de spate, apoi se relaxeaza in scaun, cautandu-si cuvintele despre care stiu sigur ca ar prefera sa fie in olandeza, ca sa exprime mai bine raspunsul. “E curiozitate, vointa de a face cu adevarat ceea ce ai studiat si ai exersat doar acasa. Eu imi canalizez gandurile catre muzica si construiesc cu publicul pe care il simt intotdeauna. Acasa, de multe ori, ma gandesc la muzica, la cum va fi un concert si cand ajung pe scena lucrurile nu merg cum ar trebui sa mearga. Atunci trebuie sa gasesc solutii sa trag spectatorii dupa mine, dupa sunete. De multe ori, Ig canta ceva si eu reactionez la ceeace canta ea, construiesc mai departe, de alte ori se intampla invers. Dar e o comuniune, a mea cu ea, a noastra cu publicul.”

“Au venit oameni la noi, dupa concerte, si ne-au spus ca muzica pe care o facem nu e de ascultat oricand. Unii chiar ne-au spus ca nu pot spala vase pe muzica noastra.”, continua Ig Henneman. “Cred ca problema in ziua de azi e ca toata lumea e foarte grabita si nu se mai intampla ca pe vremuri, cand iti luai un disc, te puneai in fotoliu si ascultai. Oamenii nu mai stiu sa asculte muzica, o asculta intotdeauna cand fac si altceva”, zice Ab, cu amar in glas.

Muzica lui Ab e inconfundabila, iar Roscoe Mitchell, cel cu care Ab a cantat mult timp si a carui influenta s-a gasit mult timp in compozitiile sale, a spus ca Ab Baars canta muzica lui, pe care a numit-o “Ab music”. “Ab, cum reuseste un artist sa treaca dincolo de influenta mentorului catre propriul stil muzical?”
“Ai pus o intrebare foarte buna si trebuie sa ma gandesc putin, sa dau un raspuns macar la fel de bun”, imi spune Ab si realizez cat de plin de modestie e acest om, artist international, care a cantat in toata lumea, care a citit, studiat si facut mai multe lucruri decat ar putea 10 oameni sa faca intr-o viata.

“Ma gandesc acum ca daca mi-ai pune intrebarea asta maine, probabil ca as avea alt raspuns, voi avea experienta concertului din seara asta. Despre asta e vorba, trebuie sa te gandesti la ce-ai facut aseara, intotdeauna, sa analizezi lucrurile care nu ti-au p-lacut si sa te straduiesti ca data viitoare sa le faci mai bine. Iti stabilesti un scop, la un moment dat si, de-a lungul anilor, ajungi tot mai aproape de ceea ce iti doresti. In fiecare zi trebuie sa te gandesti la ce ai de facut, la ce ai studiat, la ce vei studia, la concertele trecute. E un proces lung si complex si niciodata nu ajungi sa-l desavarsesti.”

“Eu cred ca e vorba si de intuitie”, adauga Ig. “Ca artist, nu stii niciodata unde vei ajunge. Stii ce-ti doresti, dar nu stii unde te duce dorinta. Analizezi tot timpul, insa intuitia te defineste ca artist.”

Timpul pentru povesti s-a scurs pe nesimtite si trebuie sa ne luam la revedere, fiecare asteptand concertul de peste doar cateva ore. Care concert a fost atat de frumos, de plin de sunete si de viu incat nu pot sa fac o blasfemie incercand o recenzie. Spun doar ca, macar o data in viata, fiecare dintre noi ar trebui sa incerce experienta unui concert de jazz improvizat. Si pentru ca stiu ca Ig si Ab vor vrea sa citeasca acest interviu, le las cateva cuvinte, singurele care nu vor trece prin transformarea Google Translate.

After the concert, someone told me: “You know, that music was not played by musicians. It was something beyond music, higher than everything else that was played here. They are philosophers of music, they make sounds that transcend every other performance I’ve listened”. Thank you for the privilege of listening to your music an for the one hour talk that will last for a lifetime.

Noi, studiind brosurile oferite de Ig si Ab.

Concertul a facut parte din Romanian Winter Tour (organizat de Muzica de Vest, cu sprijinul Ambasadei Regatului Olandez la Bucuresti.  Pe 7 februarie au fost la Bucuresti, aseara la Timisoara si azi, 9 februarie vor fi la Oradea.