Sofer va fi Superbul, iar copilot – don’soara Saftescu-Jescu.

Maine dimineata imi voi bea cafeaua stand in patul MEU.

Happyyyyyy!

Piesa, adaptare dupa Tommy Macweeney, e o comedie de situatie, in care patronul cel aproape psihotic isi calca in picioare angajatul obedient si nu foarte destept. Chiar Florin piersic Jr. spune despre spectacol: “nu cautati intelesuri ascunse, e doar o comedie de situatie cu un dialog scris genial”.

Pentru toti cei prezenti aseara la spectacol, surpriza a venit din partea lui Petre Fumuru, un actor aproape nestiut, mai cunoscut publicului drept prezentator meteo la Realitatea sau ca facand parte din echipa Povestirilor Adevarate de la Acasa TV.

Recunosc, nu credeam ca Petre e actor. Cel putin, nu unul atat de bun. A fost cu totul pe scena, aseara, m-a uimit prin forta discursului si dictia atat de importanta la o piesa care se joaca intr-o sala in care acustica nu e atat de buna. Mimica, pozitia trupului, curajul, toate astea au facut ca, pentru mine, cel putin, Petre Fumuru sa fie revelatia sezonului.

L-am intrebat mai apoi de ce nu joaca mai mult teatru (spectacolul “Zaruri si carti” e singurul pe care il joaca, inca din 2000), iar el a raspuns, foarte sincer: “pentru ca vreau sa fac televiziune. Nu cred ca e corect sa ma angajez ca duc un spectacol la bun sfarsit, iar eu am un program infernal la televiziune.”

E organizat si foarte disciplinat. Mi-a spus ca se trezeste in fiecare dimineata la ora 3, pentru ca la postul de televiziune la care lucreaza, are doua job-uri. Si o duce asa de cativa ani buni. Disciplina se vede in fiecare gest si acum inteleg de ce acesti doi actori, Florin Piersic Jr. si Petre Fumuru joaca impreuna: “disciplina unui actor se vede cand se trezeste dimineata devreme si e pregatit sa faca ce are de facut, fara sa se simta stanjenit de primele ore ale diminetii.” – Florin Piersic Jr.

Daca auziti vreodata ca acest spectacol se joaca si puteti ajunge la el, va rog sa o faceti. Va veti relaxa incredibil de mult.

*Forografii realizate de Dreamstudio, Oradea.

Trei oameni cu probleme mari, O Artista, Un Neinteles si Un Indragostit, se intalnesc pe un pod de pe care au de gand sa se sinucida. In asteptarea trenului care aduce moartea, incep sa vorbeasca despre problemele lor, despre felul in care acestea i-au facut sa se gandeasca sa isi curme viata. Cu mult umor, cei trei se indreapta spre momentul pe care ei il considera a fi ultimul petrecut pe Pamant, insa, in fata mortii dezarmeaza si isi gasesc motive mici (dar puternice, pentru ei) pentru a nu recurge la gestul nesabuit.

Am vazut mult din romanii de azi in piesa de aseara. Haz de necaz, incapacitatea de a-si sustine punctele de vedere, trivialitatea aleasa in locul asumarii unei responsabilitati, toate au fost aseara pe scena Filarmonicii din Oradea. Am ras, dar rasul meu a fost amar, rasul unui om care accepta cu zambetul pe buze boala cronica in care se afla cei din jurul lui. Iar cuvintele care mi-au confirmat sentimentul acesta au venit la final, din gura lui Malaele: “La cum merg lucrurile in tara asta, o sa ne intalnim cu totii pe poduri”.

Dupa spectacol am avut marea placere si onoare sa mai stau cu cei trei artisti la o poveste, pentru o ora. Inca sunt euforica, mi se pare aproape un vis ca am impartit aceeasi masa cu Horatiu Malaele si George Ivascu. Iar tanara Meda Victor, pe care am vazut-o jucand pentru prima oara aseara, mi se pare ca are un talent incredibil si sunt convinsa ca in cativa ani va fi cap de afis la spectacolele pe care le va juca.

Iar ceea ce am aflat, impart cu voi: domnul Malaele pregateste un spectacol, in regia lui George Ivascu, in care va juca si Vlad Ivanov. Acestea fiind zise, eu nu pot sa spun decat ca abia astept sa vad ce va iesi. Se pare ca decorul este extraordinar si tot ce sper e ca orasele din tara sa aiba disponibilitatea si deschiderea de a aduce acest spectacol in salile de teatru din provincie. In rest, buzele imi sunt pecetluite

PS: Abia astept spectacolul lui Florin Piersic Jr. din seara asta.

Eu, recunosc, vreau acasa. 5, 6, 10 zile de festival, e mult. Insa 16, cate stau eu aici, e imens. Doamne fereste, nu zic ca ma plictisesc sau ca nu mai pot munci, dar mi-e dor de Timisoara si de casa mea. Si as vrea sa le multumesc oradenilor ca fac tot posibilul sa ma sustina si sa ma sprijine, ca au simtit ca nu mai sunt la capacitate full. Asa ca merg mai departe, doar avem multe de facut, inca.

Dupa o saptamana cat se poate de muzicala, cu folk si mult jazz, urmeaza una de teatru, mult teatru, teatru de calitate, teatru care bine-dispune, teatru jucat de actori mari ai scenei romanesti. O sa vina Horatiu Malaele, Florin Piersic Jr., Adriana Trandafir, George Ivascu si altii, pe care abia astept sa-i vad.

La spectacolele de marti si de miercuri (adica cele cu Malaele si Piersic Jr.), biletele sunt aproape sold-out, ceea ce inseamna ca saptamana Festivalului de Teatru Scurt nu le-a potolit oradenilor setea de teatru. Ceea ce e mai mult decat bine. Si asta ne bucura foarte foarte tare.

Eu una ma bucur ca sunt oameni din tara care ma intreaba ce-i cu festivalul asta, asta inseamna ca munca noastra se vede, asa, putin. Vreau sa-i multumesc lui Razvan Penescu pentru ca a publicat si review-ul saptamanii trecute de toamna Oradeana pe Liternet, unul dintre cele mai frumoase si complexe site-uri de cultura din Romania.

Deci, care mai veniti la Oradea?

De vreo saptamana si ceva stau la Oradea, intr-un hotel care e, de fapt, un complex de apartamente de inchiriat in regin hotelier. Se numeste Living Inn si e unul dintre cele mai frumoase si spatioase hoteluri in care am stat vreodata. Iar daca mai pui si faptul ca doamnele care se ocupa de el sunt atat de dragute si de saritoare, asta e locul perfect de stat in Oradea, daca va nimeriti mai multi prin oras si vrei sa petreceti un weekend intr-un oras care are multe de aratat.

Cand am venit, acum 10 zile, mi-a fost repartizat un apartament de “tip I”, adica cel mai mic din cele trei tipuri disponibile. Ca sa va faceti o idee despre ce inseamna un apartament mic la acest hotel, va las cu niste poze pe care le-am facut azi dimineata, cand m-am mutat la alt apartament, unul de “tip III”.

Dormitorul.

Baia.

Livingul.

Bucataria.

De azi m-am mutat intr-un apartament de 2 ori mai mare. Adica de la 60 de mp am ajuns la 110 mp. are 2 dormitoare + living + terasa si arata cam asa:

Living.

Dormitor (unul dintre ele).

Bucatarie.

Mai am de stat aici o saptamana. Sper sa nu ma pierd prin apartament

Cautand informatii, filmulete si interviuri despre Florin Piersic Jr., am dat despre un scurt-metraj de-al lui Florin, realizat in 2008, care mi-a placut la nebunie:

Enjoy, ca eu am ras foarte tare:

Tot de anul acesta, Toamna Oradeana a ales sa se prezinte altfel in fata oradenilor si sa creasca, atat calitativ cat si cantitativ. E o explozie de nume mari in muzica, teatru, entertainment, nu ma apuc eu sa ii insir pe toti, ca ii gasiti pe pagina cu programul, daca sunteti curiosi sa vedeti ce inseamna un line-up al unui festival regional.

Festivalul incepe sa devina cunoscut in tara, incet. Oamenii afla, sunt interesati, pun intrebari. Pana la urma, asta ne e misiunea, sa ii facem pe oameni curiosi si, poate, la anul sa vina sa stea aici macar cateva zile si sa asiste la spectacolul de trei saptamani al oradenilor.

Dar despre altceva vreau sa vorbesc. Despre faptul ca puteam eu sa fac cata social media as fi vrut la festivalul asta, sa scriu tone de comunicate de presa, sa trag de fotograf sa termine la timp filmuletele si fotografiile, sa ma dau peste cap si sa fac tumbe pe pietonala din centrul orasului, daca Oradea nu avea bloggerii astia frumosi (ii puteti vedea la pagina de acreditati) care se zbat zi de zi sa ajunga la spectacole, sa scrie despre ele, sa imparta pliante si sa isi vada si de job-urile lor, eu nu aveam nicio putere.

Sunt convinsa ca ei nici nu stiu ce puternici sunt. Le spun eu acum cateva cifre, poate isi dau seama ca tot ceea ce fac e minunat: sunt 133 de posturi pe bloguri in ultimele 30 de zile, din care 86 sunt doar in ultimele 7 zile. Asta inseamna mai mult de 10 posturi/zi. Sunt 221 de tweeturi care mentioneaza toamna oradeana si 291 pe hashtag-ul de Twitter dedicat. Pagina de Facebook a crescut in ultimele 10 zile cu 67%, iar media interactiunii este de 16,71%, fata de 10% cat este in mod normal la paginile care sunt dedicate evenimentelor.

Si ca sa vedeti ca nu glumesc cand spun ca oamenii astia fac de toate, inclusiv ca impart pliante pe strazi, uitati aici o poza de la Laurentiu. El e Ciprian:

Hai, copii, hai, ca mai avem doua saptamani si gata!

Despre Mishu am mai scris pe blogul asta, e foarte talentat si o sa mai scriu de el si de Maya ori de cate ori am ocazia. El e omul care scrie versurile si mzuica pieselor trupei,iar sound-ul duce undeva spre un pop-rock, insa, cumva, e unic. Daca as auzi piese noi Maya, fara sa stiu cine canta, le-as recunoaste imediat.

Pentru trupele tinere ale Romaniei, calea sigura spre un succes de moment e alegerea unor piese celebre, la care se face cover. Ei bine, Maya nu vrea sa se abata de la drumul autoimpus, pe care si l-au facut greu tocmai din cauza ca nu renunta la aceasta idee oarecum nebuneasca, aceea de a nu canta coveruri, ci doar piesele lor.

Ce inseamna asta intr-un concert sustinut in fata unui public care n-a auzit in viata lui de tine? (cum a fost cel de la Toamna Oradeana, de ieri) Inseamna mult curaj si o ora in care te zbati, ca artist, sa-i tii pe oamenii aia in priza, sa le dai ceva de valoare, pe care sa-l respecte si sa-l aplaude.

Ma bucur sa spun aici ca Maya si-a luat multe aplauze aseara

Maya la Toamna Oradeana

Vezi mai multe video din cultura

Povestea pare simpla: se ia un film mut de epoca (The Man With the Movie Camera, 1929, in regia lui Dziga Vertov), se proiecteaza pe un ecran de langa scena si se lasa DJ-l sa mixeze dupa cum simte el filmul.

Mor de curioasa sa vad ce o sa se intample. Va las mai jos un fragment din filmul de epoca, sa va sporesc curiozitatea:

Tot azi, de la ora 20, Maya va sustine un concert, primul din afara Clujului dupa foarte multa vreme. Scrum, scrum de tigara…

Azi a inceput Festivalul Teatrului Scurt. Si nu oricum, ci cu un eveniment independent, dar care se incadreaza perfect in peisaj: Gala Traficantului de Cultura. Trebuie sa va spun ca sunt impresionata de ceea ce au reusit sa faca cei 20 si un pic de voluntari ai celei mai non-conformiste gale pe care am vazut-o vreodata, de cand ma preumblu pe la festivaluri de tot felul.

As vrea sa descriu. Pe bune, ma straduiesc de vreo ora sa fac o descriere cat mai apropiata de realitate si nu stiu. Nu pot. Farmecul galei e acolo, printre acei oameni care stau in fiecare camaruta a unei cladiri vechi, abandonate si curatate de acei voluntari de care am pomenit mai sus. O cladire care acum  saptamani era plina de moloz si pe care niste oameni s-au gandit sa o foloseasca ca baza pentru a reda cultura alambicata de care noi, romanii, avem parte de vreo cateva zeci de ani. Avem simboluri comuniste, dar avem si paradisul. Avem tristetea amintirii apei calde la ore fixe, dar avem si bucuria de a ne fi trait viata simplu si cautand frumusetea in imediata noastra apropiere.

Va rog din suflet sa cititi povestea cladirii in care se tine aceasta gala. E impresionanta. si cladirea, si povestea.

Am urmarit cateva minute ale unui documentar care se numeste “De ce iubesc Romania”, relizat de Sebastian Barbalan (as fi vrut sa va spun maimulte despre el, dar Google nu-l cunoaste foarte bine, asa ca am sa-i trimis un e-mail cu intrebari, ca am o maxima curiozitate): un taran, dintr-un sat romanesc uitat de lume, canta despre cum e viata lui la tara; si e pasiune si dragoste pura in cantecul acela. Am ramas tintuita locului, cu ochii fix la privirea demna a batranului.

In Romania facem trafic de cultura, daca altfel nu se poate. Mai bine asa, “pe sub mana”, daca altfel ne e prea greu sa ne miscam. Iar intr-o cladire din Oradea s-a recreat magia culturii ascunse, ferite de ochii profanilor care nu stiu sau nu vor s-o aprecieze.