În meseria asta de PR e nevoie de multă răbdare. Și răbdarea aia uneori înseamnă să vorbești cu clientul la telefon la 10 seara, să-l liniștești sau să-i explici niște lucruri pe care nu le înțelege (nu de căpos ci de pură curiozitate). Înseamnă răspuns la unele mesaje de pe o pagină de Facebook la 11 jumate noaptea, doar ca să înăbușești o mică criză de imagine – una care s-ar putea întâmpla dacă lași mesajul în inbox până dimineața.

Apoi, eu stau mult în mașină, că n-avem autostrăzi, iar drumurile naționale sunt ticsite de mașini. Săptămânal, ore la rând sunt legată de volan când merg la ședințele cu clienții din alte orașe. Cluj, Timișoara, Reșița, București, printre dealuri, munți, păduri și sate cu trei case. Să am semnal la telefon e vital, mai ales că am căte o campanie nouă în fiecare săptămână și e musai să vorbesc la telefon. Cu căști, no worries, și cu internetul oprit, să nu mă distragă de la drum vreun e-mail cu URGENT.

Nu prea simt diferența între timpul liber și viața personală, cam așa se întâmplă când ai business-ul tău și vrei să-ți meargă. Apoi, am ales să am o abordare umană, caldă și non combat în relația cu clienții, pentru că lucrez (în primul rând) cu oameni, nu cu brand-uri. Iar oamenii care sună seara sau în weekend n-o fac pentru că n-au altceva mai bun de făcut, ci pentru că, din punctul lor de vedere, chiar au o urgență sau au nevoie doar de un sfat, pe care să-l primească atunci când sunt mai liniștiți – adică în afara orelor de program. Nu mă deranjează, nu mă supăr, nu-mi dau ochii peste cap. E ceea ce am ales, pur și simplu, și asta fac. Pentru mine e bine, nu am clienți care să nu-mi placă.

Unde voiam să ajung: am abonament la Vodafone de mai bine de 10 ani și la un moment dat decizia de a rămâne în rețea a fost luată pe ideea „care companie are acoperire mai mare”, din motivele descrise mai sus (că am nevoie de telefon și internet cam tot timpul). Iar acum Vodafone a fost certificată cea mai bună rețea mobilă de date din România în urma testelor auditorului independent P3 communications din Germania. În urma testelor din martie 2019, Vodafone a înregistrat cel mai mare punctaj din România pentru calitatea și performanța serviciilor sale de date mobile

• Campania de măsurători s-a desfășurat în perioada 8-25 martie 2019, pe tot teritoriul României, pe un traseu aleator ales de catre auditorul P3 communications.
• Măsurătorile au acoperit o distanța rutieră totală de 7000 km și un procent de 23% din populația României.
• 68% dintre măsurători au fost efectuate în localități urbane și rurale, în timp ce 32% au fost efectuate pe drumurile rutiere.
• Aceasta este cea de-a cincea certificare anuală consecutivă oferită companiei Vodafone România de catre P3 communications, în urma măsurătorilor performanței rețelei.

Nu mă mai plâng că muncesc mult. În comparație cu acum patru ani, muncesc tot timpul în care nu dorm, dar o fac cu mare bucurie și cu certitudinea că am ales meseria bună pentru mine.

Am avut multe momente grele. Mă tot gândesc la asta în ultima vreme, să-mi amintesc că nu mai vreau să trec niciodată prin ce-am trecut. Am avut mulți oameni lângă mine, dar cred că mai important a fost că nu m-am pierdut pe mine în nebunia prin care am trecut. Personal și profesional.

Unii oameni nu-s atât de norocoși. Știu, nenorocul fiecăruia dintre noi e mai dureros decât nenorocul altora, de aceea ne e greu să ne uităm în jur și să facem ceva concret pentru oameni năpăstuiți. Și uneori e atât de simplu să faci un bine, chiar dacă tumultul vieților noastre ne atrage iremediabil în rezolvarea problemelor personale.

Oameni necăjiți sunt peste tot, iar campaniile sociale sunt mereu binevenite. Din dorința de a se implica în comunitate, Fairy susține cauze locale din întreaga țară. Prin această campanie, Fairy va face donații către Asociația O masă caldă, Fundația World Vision România și către Fundația Emanuel, pentru oferirea de mese calde persoanelor aflate în situații vulnerabile din toate zonele țării: Maramureș, Bucovina, Banat – Crișana, Transilvania, Moldova, Oltenia, Muntenia și Dobrogea. Orice produs Fairy cumpărat din magazinele Profi din întreaga țară, înseamnă o donație către Asociația O masă caldă pentru oferirea de mese calde persoanelor aflate în situații vulnerabile din Zalău. Fairy își propune să pregătească mai mult de 1,500 de mese calde în bucătăria Liceului Tehnologic „Voievod Gelu” din Zalău, asigurând hrana pentru aproximativ patru luni persoanelor în situații vulnerabile.

Timp de patru luni, peste 1500 de mese calde, da? Unor oameni care, dintr-un motiv sau altul, nu și le permit. Și tot ce trebuie noi să facem e să cumpărăm Fairy din Profi (oricum trebuie să ne spălăm vasele acasă, după ce mâncăm mesele noastre calde luate în confortul de acasă).

E ușor să faci un lucru bun, iar pentru ăsta de mai sus chiar nu trebuie depus vreun efort. Doar puțină bunăvoință și un Fairy în coșul de cumpărături de la Profi.

Această introducere fiind făcută, vă dați seama cam în ce stare de spirit am ajuns luni, 26 noiembrie, la Institutul de la Măgurele care îl găzduiește pe ELI NP – în traducere, cel mai mare laser din lume, care va fi pus în funcțiune curând. Eram acolo la invitația Enel pentru evenimentul lor global, #EnelFocusOn pe numele lui, care se întâmplă la fiecare ediție în alt loc din lumea asta largă. Ediția a 12-a, București, România – pentru prima dată la noi în țară.

Institutul Național de Fizică și Inginerie Nucleară din România – ce face, varianta simplă

Pe vremuri, demult, aveam un amic foarte deștept care își făcea doctoratul în fizică nucleară la Măgurele. Atâta doar că nu prea știa să explice ce face el acolo, spre deosebire de Dr. Ionel Andrei care-a făcut lumină multă în capul meu cu un soi de „știați că” de mă simțeam într-un documentar Discovery (domnul este Director de Calitate la ELI-NP). Astfel, am aflat că: 10% dintre toate lucrările științifice ale României (atenție, nu doar cele despre fizica nucleară) vin din Institutul de la Măgurele; dau foarte mare atenție cercetării pentru metode avansate de păstrare a obiectelor de patrimoniu cultural; România, membru CERN, are o infrastuctură majoră pentru cercetare.

România a fost a patra țară din lume care a început cercetarea laser, după SUA, Rusia și Franța, iar impactul major după punerea în funcțiune va fi în domeniul medical – prin terapia cu protoni, în domeniul farmaceutic – se vor folosi radioizotopi noi în diversele tipuri de chimioterapie. Ce trebuie să știm noi, cei care nu înțeleg exact ce sunt ăia protoni și izotopi, e că cercetarea laser va dezvolta medicina și produsele farmaceutice astfel încât operațiile/tratamentele chimioterapice vor fi din ce în ce mai eficiente și mai puțin invazive. ELI-NP va fi complet operațional în 2023, când va ajunge la 324 de angajați, față de 185 în prezent (în continuare fac angajări, dacă credeți că vă pricepeți, puteți aplica; Groparu și cu mine am hotărât că putem să ne băgăm la ajutor de femeie de serviciu/om care dă din când în când cu rindeaua).

Revenind la lucrurile serioase și la evenimentul #EnelFocusOn, keynote speaker a fost Tom Raftery (Global VP, Futurist & Evangelist @ SAP, a fost unul dintre primii consultanți Social Media din lume, conferențiar, consilier etc.), ”a man of many hats”, la propriu și la figurat – îi plac imens pălăriile. Discursul lui a avut în centru explicarea conceptului de Internet of Things și legăturile cu energia de care tot ceea ce avem în jurul nostru are nevoie pentru a putea funcționa corect.

Mi s-a părut fascinant felul în care a îmbinat informația cu exemple din viața lui, iar ceea ce m-a făcut să înțeleg foarte bine impactul tehnologiei asupra creșterii mediei de vârstă până la care oamenii trăiesc (speranța de viață a ajuns undeva la 80+ pentru un om care trăiește, să zicem, decent, care a avut cât de cât grijă la alimentație sau mișcare) au fost exemplele din viața personală. Fiul lui a fost diagnosticat anul acesta cu diabet zaharat, ceea ce înseamnă că a devenit insulino-dependent și trebuie să își măsoare zilnic, de câteva ori pe zi, nivelul zahărului din sânge – operațiune destul de greu de făcut cu ustensilele clasice. Însă în ultimele luni a apărut un gadget, care se lipește pe mână (și stă lipit timp de două săptămâni, e rezistent la apă sau transpirație), e de mărimea unul abțibild mic, și transmite date în mod constant (de câteva ori pe zi) către familie sau medici, astfel încât toată lumea e în continuu la curent cu nivelul de zahăr din sângele copilului și pot interveni dacă e nevoie. Iar ăsta mi se pare un progres al științei mai mult decât remarcabil, faptul că există aceste mici chestii neinvazive care ne pot ajuta să ținem sub control câteva boli altădată foarte periculoase.

Pe Tom Raftery l-am luat și la câteva întrebări după prezentare, mai mult despre el decât despre ceea ce „predică”, să încerc să mă inspir puțin din înțelepciunea unui om care în jumătate de oră m-a făcut să înțeleg de ce Tesla e o companie energetică, nu una care face mașini, de ce vântul va fi cea mai mare sursă de energie până în 2027 și ce înseamnă toată nebunia asta cu Internet of Things.

Ești un om cu multe pălării, la propriu, dar mai ales la figurat. Faci foarte multe lucruri, iar pentru unii oameni e greu să facă și unul singur, d-apoi așa multe. Viața ta profesională pare perfectă, iar întrebarea este: îți iese atât de bine pentru că folosești tehnologia la maximum în favoarea ta sau ai un mindset bun pentru a păstra o ordine clară și curată?

Cred că nici una, nici cealaltă. Ceea ce cred că se întâmplă este că am un nivel al atenției foarte scăzut și mă plictisesc foarte repede, așa că nu petrec foarte mult timp cu lucruri sau informații care mă plictisesc sau nu-mi spun nimic care să mă intereseze. Drept urmare, dacă fac mai multe lucruri deodată, nu mă împotmolesc într-un singur subiect, nu mă plictisesc și-mi iau energia din a face ce-mi place și ceea ce consider cu adevărat important.

(Ok, aici mi-a dat de gândit, nu mi-aș fi imaginat că a te plictisi repede poate însemna și a căuta noi feluri de a ajunge la informații relevante pentru ceea ce-ți place să faci.)

România e o țară cu un decalaj enorm între cei care folosesc tehnologia de ultimă generație și cei care nu au ajuns decât la – poate – un radio sau un TV. Există vreo posibilitate de a uni aceste lumi? E nevoie să le unim?

Da, sigur că da, nu putem să avem o divizare digitală. De exemplu, telefonul Android pe care îl ții în mână ajută la accesibilizarea tehnologiei pentru că sunt ieftine, multă lume le folosește – ceea ce înseamnă că orice om mai puțin avansat în a folosi tehnologie are pe cine să întrebe despre funcționalități – și oferă acces usor la multe alte tipuri de tehnologie prin aplicațiile dedicate sau acces la informație. Și da, prin tipul ăsta de tehnologie – accesibilă și ușor de folosit – se mai poate închide din falie.

Dacă ai avea voie timp de 24 de ore să îți încarci un singur dispozitiv, care ar fi acela și de ce?

Mașina. (Râde și îmi spune că oricum mașina stă cel mai mult la încărcat.) Glumesc. Dacă ar fi să aleg un obiect, cel mai probabil ar fi telefonul, e ceea ce folosesc cel mai des.

Una peste alta, e adevărat că am plecat cu capul mare de la #EnelFocusOn, știți cum e când informațiile vin în valuri și te străduiești să reții cât mai mult; în plus, a mai fost și bucuria întâlnirii cu niște oameni care, deși excelează în tot ceea ce înseamnă tehnologie, fizică nucleară sau alte nebunii din zona asta, au făcut tot posibilul să vorbească într-un limbaj comun tuturor celor prezenți.

Discreția și moderația sunt pe cale de dispariție. Sigur, artiștii își asumă rolul de persoane publice atunci când încep să aibă succes, însă cred foarte tare că ar trebui să reînvățăm să celebrăm artiștii prin aplauze și admirație discretă, de la distanță. Să ne bucurăm de ceea ce fac pe scenă și să primim în suflete arta lor, nu să-i vânăm pentru imagini pe smartphone.

Mi-amintesc de un moment anume de acum doi ani, când am vorbit pentru prima oară cu Ofelia Popii la o întâlnire de presă. Țineam în mine o întrebare pentru ea încă din 2010, când am văzut-o jucând în „Felii”, de Lia Bugnar. Deși am întâlnit-o de nenumărate ori (la clubul FITS sau la ieșire din teatru), niciodată n-am avut îndrăzneala să merg să-i vorbesc. I-am respectat momentele din afara scenei, mai ales că știu de la prea mulți artiști cât de dificil e să faci față iluziei de apropiere pe care spectatorul nou o are.

Ofelia joacă și în noul spectacol al Teatrului Național Radu Stanca, „Hedda Gabler”, un text clasic de-ale lui Henrik Ibsen montat futurist de Botond Nagy – un regizor tânăr care clar s-a făcut remarcat cu montarea asta. Spectacolul a fost prezentat la FITS 2018 de Lidl România, sub umbrela a ceea ce ei numesc „celebrăm artiștii” – o idee minunată, exact ceea ce e nevoie pentru un spectacol care te surprinde de la cap la coadă.

Aș vrea să celebrăm artiștii mai mult și să le cerem să facă frumos în afara scenei mai puțin. Să ne gândim de două ori înainte să mai alergăm spre ei cu telefonul în mână, dar să fim mai atenți la ei când susțin spectacole. Poate căși ăsta ar fi un alt pas spre normalitatea pe care ne-o dorim din ce în ce mai mult în România.

Foto: Maria Ștefănescu pentru FITS 2018

Alain Ducasse e un Chef francez cu 18 stele Michelin și 23 de restaurante în toată lumea, care s-a lăsat filmat timp de doi ani fără încetare. Rezultatul este un documentar despre un om pentru care creativitatea, munca neobosită și respectul pentru cei din jurul lui sunt cele mai importante valori după care își trăiește viața.

Mărturisesc că mă las greu inspirată de oameni, nu sunt genul care să ia experiențele altora drept model. Mai degrabă iau idei de la alții și încerc să le adaptez astfel încât să mi se potrivească, însă Alain Ducasse m-a inspirat de la un cap la altul al filmului. De la felul în care știe să delege sarcini, până la modul în care știe să se bucure de îmbinarea aromelor din mâncarea unui restaurant japonez „de cartier”, omul a ținut-o numai în pilde. „Gastronomie de înaltă clasă înseamnă să vinzi amintiri” a spus, la un moment dat, încercând să dea o explicație pentru importanța veselei, a aranjamentului de masă și a moblierului care se află într-un restaurant gourmet, pe lângă ce și cum pui în farfurie.

În cei doi ani în care a avut camera lângă el, a gătit de două ori: o dată la televiziunea japoneză, unde a gătit ceva ce semăna cu un quiche, iar a doua oară pentru niște oameni ai străzii din Brazilia.

Alain Ducasse e omul care hrănește prinți și cerșetori, se întâlnește cu președinți de stat (care încearcă să-l convingă să deschidă restaurante în țările lor), identifică clienți chiar și în deșertul Gobi și nu îi e teamă să caute în continuu gustul perfect. Să încerce arome noi, să experimenteze, să fie deschis la ideile altora și la identitatea culturală pe care n-o cunoaște.

Ziua de Film Food la TIFF a culminat cu cina oferită de Chef Florin Dumitrescu, o poveste gastronomică complementară documentarului, care a început cu slînină și ceapă – un amuse bouche cel mai probabil replică la repetarea obsesivă în documentar a ideii că bucătăria franțuzească e începutul și sfârșitul în ceea ce privește gastronomia.

Pentru mine, experiența asta chiar a fost una foarte nouă, deși vin la TIFF de atâția ani. Cât despre „întâlnirea” cu Ducasse, o mai rumeg, că tare bine s-a așezat în mintea mea.

Foto: AFP

Am început devreme, pe la 8 jumate, la localul meu preferat din zona Piața Unirii Timișoara, The Scotland Yard Gastropub (nu, chiar e localul meu preferat din zona aia, îmi duc prietenii acolo ca la Mecca, să guste în special d-ale porcului, dar și d-ale puiului, vitei și alte leguminoase de astea pe bază de carne). Mi-era foarte foame și am și mâncat puțin, niște aripi de pui cu sos gorgonzola și stick-uri de țelină, o grozăvie de asta de te murdărești până la urechi, dar ești oarecum gourmet (țelina aia e șpilul). Am stins cu Guinness. Dar ce zic eu stins, am băut din prima mai mult Guinness decât am băut bere tot anul trecut. Da, încă de la primul pint-stop.

(Porcul, cu tot cu căciula de Sf. Patrick)

Am purces apoi spre Pepper Stake&Shake, un local foarte nou care e fix în Piața Unirii, despr care nu știu să vă spun exact ce mâncare are (tocmai mâncasem, deci nu eram interesată de meniu), dar pe ai cărui ospătari i-am văzut cărând niște platouri cu deserturi de mi-a rămas și acum sufletul la ele. am băut ceva bere și aici, doar am sărbătorit, nu?

Tot sărbătorind victoria mea asupra muncii încununate de succes de săptămâna trecută, am ajuns și la Vineri 15, un loc în care mai fusesem de câteva ori, dar care de data asta mi-a lăsat un sentiment de…ceva s-a întâmplat acolo și nu de bine. O fi fost pentru că se pregăteau de un eveniment cu multă lume în week-end sau pentru că e un local în care se întâmplă multe lucruri mai mult vara, nu știu, dar trebuie să revin probabil după ce dă puțin soarele prin partea asta de Europă. Chiar, off topic, știe cineva când vine primăvara?

Surpriza serii a fost, cu siguranță, JOY Pub, un local destul de nou din complexul studențesc, perete în perete cu fostul Camelot. N-am mai prins concertul care a umplut locul până la refuz, ceea ce e bine, că am avut măcar loc să stăm la bar. Pentru că mi-era din nou relativ foame, mi-am luat un desert, un mousse cu ciocolată albă și zmeură pe care l-am topit în maximum trei minute. Ceea ce e remarcabil pentru că eu mănânc foarte încet. Fratele Ovi, cu care am bântuit în toată acea seară de sâmbătă seară (copyright același Ovi), și-a luat un burger, cu toată dieta lui, iar cât timp l-a mâncat a exclamat cam din zece în zece secunde „e absolut delicios!”. Delicioasă a fost și toată atitudinea celor de acolo, client service de excepție, de la grijă (dar nu excesivă), la discuții faine despre alte afaceri de profil din Londra – modelul pe care ei vor să-l adopte și în localul mai sus pomenit.

Cam așa eram noi în JOY Pub (noi adică Ovi, Gabi – omul de la Guinness și subsemnata):

Acestea fiind zise, mă opresc aici cu povestitul, că or mai fi și alte zile de Sf. Patrick de trăit pe mai departe.

harta Guinness Timișoara

Cine-i Patrick?

Protectorul spiritual al Irlandei, cunoscut și ca „Apostolul Irlandei”, că era misionar și episcop prin secolul 5 – a doua jumătate a secolului, aproximativ, încă nu s-a pus nimeni de acord când s-a născut el exact.

Nu era irlandez și nici Patrick nu-l chema. Numele lui era Maewyn Succat și s-a născut în Țara Galilor. Pagina de Wikipedia e aici, găsiți mai multe detalii. În principiu, îl sărbătorim pe 17 martie pentru că – lucru valabil pentru toți sfinții sărbătoriți în toată lumea – asta se presupune că e data morții lui. Practic, un pahar (două-cinci) de Guinness pentru omul care a dat naștere unora dintre cele mai tari legende legate de Irlanda.

Cine „ține” St. Patrick`s Day?

Ziua asta a devenit sărbătoare globală, prilej cu care se beau aproximativ 13 milioane de pahare de Guinness în peste 150 de țări. Sigur, orice motiv e bun pentru o bere, așa că ne folosim bucuroși de pretext să ne mai vedem față în față, nu doar pe rețelele sociale.

Așadar, purtați verde, beți bere neagră, și ziceți un „Slainte” din suflet pe 17 martie.

Pe același sistem, de câțiva ani zic că o să-mi cumpăr vara bocanci și cizme pentru iarnă, dar, printre atâtea festivaluri și zile cu loisir, cine mai are chef să se gândească la temperaturi cu minus-multe-grade care vin la pachet cu zăpadă și ploaie înghețată? Deși clar ar fi mult mai bine, vara sunt niște prețuri mici de tot la produse de care iarna nu mă pot apropia (sau pot, da` nu-mi vine să dau juma` de rinichi pe o pereche d cizme de piele). Sigur, o perioadă bună de agățat încălțări faine e și cea de reduceri de la final de sezon, dar merită să aștepti o grămadă de vreme până le vine încălțărilor vremea de purtat?

Am foarte multe perechi de pantofi, sandale, cizme, teniși, șlapi, bocanci. La ultima numărătoare erau vreo 70 de perechi. Da, am și încălțări pe care nu le-am purtat niciodată, ca orice femeie, dar pe care le țin pentru că nu se știe niciodată când am nevoie de ele. Majoritatea din piele, cu calapod confortabil și lucrătură bună, pentru că nu mă joc când vine vorba de picioarele mele. Cred că știe toată lumea ce înseamnă pentru confortul propriu „să te bată puțin pantoful”, așa că limita e cerul când e vorba de calitate. Am și cizme de 500 de lei (în general nu dau atâția bani pe o pereche de încălțări, dar pe astea le-am purtat deja două ierni și-s ca noi), am și bocanci din piele pe care am dat 150 de lei la reduceri.

Drept urmare, pentru că sunt un om nou în 2018 (lucru pe care-l zic despre mine la fiecare început de an), în urmă cu vreo două săptămâni am comandat de pe pantofi Giulio o pereche de sandale. Simple, cu toc confortabil, dar foarte glamour pentru că sunt aurii. Le-am purtat puțin prin casă, încă sunt în convalescență cu ligamentul meu de la genunchi, dar sper ca până la vară să le pot purta fără opreliști. Mi-a fost greu să mă opresc la o singură pereche, vedeți și voi de ce. Plus că tocul acela e foarte confortabil, spre deosebire de tocurile cui pentru care chiar trebuie să ai puțin antrenament dacă vrei să le porți cu eleganță.

sandale

Pe lângă sandalele de mai sus, nu m-am abținut și am vrut și o pereche de bocanci. Mai am, sigur că mai am, dar ăștia arătau atât de bine încât nu m-am putut abține. Sunt călduroși (au trecut testul protestelor), arată fain pe picior și șunt foarte comozi.

bocanci

Dacă vă îngrijorează gândul de a comanda încălțări de pe net din cauză că nu știți cum e cu mărimea calapodului, vă zic cum am făcut eu, pentru că am avut aceași îngrijorare (piciorul meu e foarte mic pentru înălțimea mea, ar trebui să port peste 38): am comandat sandale 37 și bocanci 38 (pentru șosete groase). S-au potrivit perfect piciorului. Și dacă vă comandați mărimile greșite nu e o problemă, oamnenii de la GIULIO sunt foarte drăguți și înlocuiesc gratuit comenzile cu mărimi greșite (adică nu vă pun să plătiți expedierea de două ori).

Acestea fiind zise, e momentul să mă pun pe căutat aparate de aer condiționat, că sandale pentru vară am.

De când mi-am luat primul smartphone, din 2010, sunt client Vodafone. Întotdeauna m-a bucurat asta, pentru că rare au fost momentele în care n-am avut semnal (și-am umblat prin toate cotloanele țării ăsteia), iar internetul mobil funcționează impecabil. Când bântui toată țara pe drumuri și mai trebuie să ai grijă de clienții de acasă, internet care funcționează impecabil e vital.

Iată că Vodafone trece mai departe și ne aduce Supernet 4.5G. O viteză care oferă clienților optimizare superioară pentru streaming video, securitate îmbunătățită integrată în rețea și lățime de bandă mai mare. Supernet™ 4.5G este prima rețea mobilă care a demonstrat viteze în jurul valorii de 800Mbps utilizând un smartphone lansat comercial. Ce să zic, eu am prins vremurile în care conexiunea mobilă se făcea prin GPRS, stăteam și 10 minute până când soft-ul pe care lucram activa bifa verde care-mi spunea că îl pot folosi.

Toată treaba despre care spuneam mai sus s-a lansat marți, 24 octombrie, odată cu un joc pentru împătimiții de race-uri (pe vremuri eram și eu așa ceva, Need For Speed Underground vă zice ceva?): „Race Ready Vodafone”. Spotul TV, pe care îl las mai jos, îl arată pe Titi Aur la volan, pe Transfăgărășan, într-o întrecere cu niște gamer-i: Titi Aur în mașină, pe traseul din joc, gamer-ii pe telefoane cu 4.5G, încercând să-l întreacă.

Că tot am ajuns la Titi Aur și felul în care jocul combină conducerea defensivă cu sentimentul de joacă cu mașinile, mi se pare că orice român care stă la volan mai mult de două ore pe zi ar trebui să învețe despre defensive driving. Am făcut și eu acest curs în urmă cu vreo 6 ani și cred că ceea ce am învățat atunci mi-a salvat viața de câteva ori pe drumurile din România.

Jocul are variante de iOS și Android, descărcați-l și liber la joc (în pauzele de la muncă, maxim, nu când conduceți).

În rest, să ne bucurăm de internet la viteză mare (rapid și precaut, cu securitate îmbunătățită), dar să-l folosim cu înțelepciune.

Știți ce e cel mai rău în plecările astea în care, de altfel, totul e bine? Cafeaua. Nu știu niciodată ce găsesc la hotel, iar dacă aflu, oricum nu m-ajută la nimic. Măcar atâta lucru știu și eu după atâția ani prin hoteluri: cafeaua din hotel nu e cafeaua de acasă. Iar cine-i cafengist adevărat (ca mine) înțelege exact importanța cafelei de dimineață.

Vă spuneam în urmă cu ceva vreme că noul meu aparat de cafea e de la BeanZ. Cafeaua lor îmi place atât de tare încât i-am rugat să vină în vizită și la PRbeta Conference, că n-aș ține doar pentru mine așa descoperire. Absolut toată lumea a fost încântată de cafea, până și barista care a venit să ne ajute să facem cafele pentru participanți. Zic de barista pentru că se știe că ăștia-s cei mai mari propăvăduitori ai cafelei pure măcinate, iar domnișoara care a venit la conferință a deschis cu mânuța ei niște capsule, la întâmplare, să se asigure că e doar cafea în ele, nu alți excipienți și amelioratori de arome. S-a declarat mai mult decât mulțumită, eu am râs, că deja știam ce va găsi în capsulele BeanZ.

Între timp, m-am mai dumirit și cu blend-urile și aromele de la producătorii de cafea de prin lume. Drept urmare, am niște preferate: blend-ul Kick și cafeaua de la producătorii Luiz Alberto și Riziki. Îmi place cafeaua, nu știu s-o descriu, dar pe cuvânt de cafengistă că astea trei de mai sus sunt creme de la creme.

În altă ordine de idei, am și un cod personalizat pentru oricine dorește să-și ia un aparat BeanZ, cu o reducere de 100 de lei. Codul este BEANZOLTEA, click aici și cumpărați, că n-are să vă pară rău.

Acestea fiind spuse, pe cuvântul meu că mă bate destul de rău gândul să-mi iau după mine aparatul de cafea în următoarele plecări. Oricum am ajuns la vârsta la care am voie să fiu excentrică, deci să nu se mire nimeni dacă odată cu bagajele voi da jos din mașină și un aparat BeanZ.