Comments on: De ce eu? – invitatie la film

By: Adi

Adi — Mon, 02 Mar 2015 14:34:23 +0000

Nu cred ca exista vreo persoana care sa nu-si fi pus aceasta intrebare! De obicei, apare cand ceva nu merge asa cum planuim sau cand nu este pe placul nostru. Da, am avut destule momente cand m-am intrebat “De ce eu”. Cel mai… profund, sa zicem, a fost momentul cand am fost desemnat sa anunt familia despre decesul bunicii mele! Cei care erau langa mine nu mai aveau putere sa rosteasca un cuvant…

By: raimi

raimi — Mon, 02 Mar 2015 10:28:43 +0000

Am văzut postarea ta de zilele trecute, mi-am zis că o să scriu ceva indiferent dacă câştig sau nu, dar uitasem. Noroc cu reminder-ul tău de azi.
Fiecare trecem printr-un – cel puţin – “de ce eu?”. Întrebarea “de ce eu” încă mi-o mai pun şi acum când stau să mă gândesc pe ce drum ciudat (dar care-mi place) am luat-o. E o poveste lungă dar încerc s-o scurtez pe cât pot să nu devină ca o postare de blog, deşi mă tem că o să-mi dau drumul la scris De mic am fost atras spre preoţie (încă nu m-a părăsit de tot acest gând dar …) a urmat etapa în care am mers la faculta de teologie la Blaj şi apoi am revenit în oraşul natal la Lugoj, lucrând la Episcopie (Ep. greco-catolică) până când mă voi căsători şi voi
cere hirotonirea. Cam ăsta era “filmul” în urmă cu 11 ani, film care nu s-a terminat . Când eram copil, pe lângă dorinţa de a deveni preot, mai eram pasionat – fără să realizez atunci – şi de media, în special de scris. Mă jucam “de a ziarul”, făceam ziare manual (pe foi dictando), cu propriul alfabet din litere grafice inventate de mine, nu cele latine, editoriale şi articole compuse, plus alte “nebunii”. Pe de altă parte la oral, vorbire, comunicare n-am fost aşa de strălucit (să zicem că uneori sunt timid) dar chestia cu scrisul m-a însoţit tainic de-a lungul vremii în liceu, facultate şi mai ales după … (îmi scriam gândurile aşa pentru mine).
OK, revin la jobul de la episcopie. Când am fost angajat în vara anului 2003, am primit responsabilitatea de a mă ocupa de biblioteca şi arhiva acestei instituţii. Oarecum am nimerit în zona cărţilor. Treptat-treptat am început să (re)devin pasionat de media în special de fotografie însă pe foto nu aveam vreo reminiscenţă din copilărie. Am ajuns azi să fiu destul de pasionat de foto însă, mai mult, scrisul care m-a însoţit poate tainic, m-a făcut să fiu pasionat într-o vreme de blogging, pasiune care a rămas şi acum. “Joaca de a revista” din copilărie a devenit de câţiva ani o joacă serioasă, devenind şi editor-şef al revistei oficiale a Eparhiei de Lugoj, o publicaţie veche de 100 de ani (cu întreruperile de rigoare). Am pornit acum 10 ani şi o revistă de tineret în cadrul acestei episcopii, dar momentan proiectul e într-o oarecare pauză (din lipsă de timp). Sună cam ciudat cele ce le-am scris dar vreau să subliniez că deşi n-am făcut o oră de jurnalism şi nici vreo şcoală de artă fotografică, m-am trezit “eu, de ce eu?” după ce am terminat facultatea că am devenit “un pic de om de presă şi oţâr’ de fotograf” exclusiv făcând practică, cu greşeli şi realizări desigur.

În urma contextului povestit iată şi întrebarea: de ce eu (cam praf la oral, un timid şi când vine vorba de speaking care mă face să mă simt incomod) am ajuns să fac media, să mă simt în largul meu în zona scrisului şi a fotografiei şi încet-încet să fac un “bogat” PR, (la nivel mai mic ce-i drept) pentru instituţia care m-a angajat în urmă cu 11 ani pe alt post? Unul din răspunsurile care mi le-am dat a fost: cred că pasiunea, entuziasmul şi perseverenţa aparte iar prin asta cred că am ajuns să conving practic dar în timp îndelungat pe superiorii care nu aveau nicio treabă cu media în felul cum o fac azi. Mă bucur că au ajuns să-şi dea seama de importanţa mijloacelor media şi pentru Biserică, eu, tocmai eu ăla neconvingător pe oral.

Dacă cineva m-ar fi întrebat în urmă cu 10 ani: sunt în stare să fac un pic de media? cu siguranţă aş fi răspuns cu teamă: Eu să fac aşa ceva? de ce eu?

By: Cris

Cris — Mon, 02 Mar 2015 09:43:32 +0000

Ma tot intreb asta de ceva vreme. In martie 2013, sora mea, Andreea, s-a imbolnavit de leucemie. Eu i-am fost donator de celule stem, desi nu am fost 100% compatibile. Transplantul a decurs ok, primele luni au avut evolutie buna. Din pacate, Andreea a murit in august 2014. Si inevitabil, “de ce eu?”. nu am reusit sa o ajut. De ce ea si de ce nu eu?

By: Ella

Ella — Mon, 02 Mar 2015 09:08:12 +0000

“De ce eu?” a fost o intrebare pe care mi-am pus-o in mintea mea in momentul in care am decis sa iau un mijloc de transport sa ajung in 3 ore la Deva pentru a fi alaturi de bunica mea. Studenta la Medicina Generala, anul 3 pe atunci, am fost sunata de catre o ruda ca bunica mea vorbeste tare alambicat. Am sunat la randul meu sa vad despre ce e vorba si am gasit-o pe bunica vorbind total distorsionat, timp in care in mintea mea ma panicasem pentru ca suspectasem un accident vascular cerebral, dar mi-am mentinut calmul si am rugat-o sa imi spuna cum se face aluatul de paine pentru ca nu mai stiu ( sa ii verific coerenta, limbajul, logica, starea de constienta). Desigur ca toate cuvintele nu aveau legatura cu ceea ce o intrebasem. Am sunat la ambulanta Bihor si am cerut asistenta medicala de urgenta. Astfel, ea a plecat neinsotita la spital (bunicul e si el prea batran, iar unchiul meu s-a blocat) si singura fiind acasa mi-am spus ca nu imi voi ierta niciodata daca nu voi fi alaturi de ea, asa ca nu am mai stat pe ganduri. Raspunsul la intrebarea mea mi-a fost dat de zambetul pe jumatate de fata (facuse deja paralizie faciala pe jumatate de fata) al bunicii mele si sentimentul de siguranta pe care i l-am dat atunci cand m-a zarit in urgente. Noptile petrecute alaturi de ea in salon au fost prilej de alte intrebari existentiale “De ce eu?” si de fiecare data raspunsul meu era langa mine, in viata si cu moralul ridicat! Bunica mea este acum recuperata 95% dupa un AVC depistat la timp!

By: Alexa

Alexa — Fri, 27 Feb 2015 15:24:36 +0000

Momentul în care mi-am pus întrebarea “De ce eu?” a a avut loc în urma cu vreo 7 ani. Mă înscrisesem intr-un program pentru elevi care îmi oferea șansa de a primi o bursa pentru a studia un an întreg intr-un liceu din Anglia. Totul decurgea bine și frumos. Trecusem de primele teste, iar intr-un final mă calificasem pentru testele finale și pentru interviu, fiind singura reprezentantă din județul Timiș. De ce mi-am pus întrebarea “De ce eu?”? Pentru ca fix în ziua în care plecasem cu trenul la București pentru faza finala, picase nu știu ce linie de tren în apropiere de Băile Herculane. Aflandu-ma în tren la Lugoj alături de tatăl meu, eram cât pe ce sa renunț și sa mă întorc acasă, pentru ca susțineam ca nu mai e nici o cale prin care sa pot ajunge la București în mai puțin de 7h. Dar am avut noroc cu tatăl meu care mi-a ridicat moralul, m-a scos din tren, m-a urcat intr-un taxi care ne-a dus pana la Caransebeș unde venise bunicul meu care ne-a dus pana la Orsova și intr-un final cu un prieten pana la București. Din fericire, am ajuns la test, dar oboseala si-a spus cuvântul.
Intr-un final, cu toate ca nu am primit bursa, am fost fericita ca măcar nu m-a lăsat bătută și am ajuns la destinație.