Comments on: Despre sicanarea la scoala

By: Gabriela

Gabriela — Fri, 24 Apr 2015 11:44:32 +0000

Fiul meu est in clasa intai si are, printr-un inca de neexplicat ghinion, colegi cu un an sau chiar un an si jumatate mai mari decat el. La varsta asta e o diferenta mare, mai cu seama cand el e mai degraba slabut si nu foarte inalt. Chiar daca nu am sesizat probleme cauzate de starea materiala a parintilor, al meu ajunge uneori sa se planga ca e tinta preferata cand colegii lui joaca “prinsa” sau ca-l mai imbranceste cate unul pe la ora de sport.
Din punctul meu de vedere campania anti-bulling si alte demersuri de genul asta ar trebui sa-i faca mai atenti pe care care agreseaza fiindca, realist vorbind, pe cei care sunt tinta nu prea poti sa-i feresti. Copiii se comporta mai degraba instinctual decat rational si cred ca, in afara unor exceptii, orice interventie din afara orizontului lor valoric, este greu de crezut ca ar putea schimba cu adevarat raporturile dintre copii.
Cred, pe de alta parte, ca am putea vorbi deschis cu copii potential agresati, sa-i ajutam sa-si construiasca increderea in ei si in ceea ce au ei mai bun si sa minimalizam impactul pe care-l pot avea criteriile gen forta. Sunt multe exemple pe care le putem gasi, de la viata noastra si a prietenilor, la cea a personajelor celebre sau chiar din desene animate.
Si, in ultima instanta, dar nu in ultimul rand, putem sa-i ajutam sa dezvolte anumite reactii, gen indiferenta, la tentativele de agresiune, cel putin la cele verbale.
As incheia cu un “ufff” pentru ca, chiar daca cred in tot ce am spus, mai stiu si ca nu e deloc usor sa fii in pielea lor in acele momente.
multumesc!

By: Andreea

Andreea — Wed, 18 Mar 2015 10:51:07 +0000

Eu sunt inalta si mereu am avut o problema cu asta cand eram la scoala, de fapt altii aveau. Pot spune ca mult timp am considerat ca a fi inalt este un mare defect. Copii isi dezvolta o anumiat latura mai rautacioasa de mic, dar consider ca se pot educa.

By: Nautilus

Nautilus — Mon, 16 Mar 2015 10:27:52 +0000

Aparatul fix e mai puţin rău. Chestia cu educaţia de acasă şi de la cabinetul dentar de şcoală cu nişte ani în urmă mai are şi o latură mai puţin discutată: absolut toţi dentiştii crescuţi şi instruiţi în comunism, deşi cunoşteau aparatul fix, insistau cu o ambiţie de maniac să folosească numai aparatul dentar mobil, prescriind cât se poate de serios să fie folosit 24 de ore din 24, în ciuda faptului că “era mobil”. În policlinicile în care îşi desfăşurau cu cinste şi onoare activitatea, erau afişate prin 1993-1995 mai multe postere (după font şi calitatea tiparului, probabil fabricate între 1980-1989) în care se explica faptul că aparatul dentar mobil este necesar “fiindcă deformează limbajul cerând o atenţie sporită în pronunţarea unor sunete” şi din alte motive la fel de obscure, astfel încât ei recomandă purtarea lui de către copii chiar dacă nu au dinţi de îndreptat, “ca să îşi perfecţioneze limbajul, atenţia, poziţia coloanei vertebrale” şi alte rahaturi de felul ăsta.

By: Cris

Cris — Fri, 13 Mar 2015 12:20:30 +0000

eufemisme*

By: Cris

Cris — Fri, 13 Mar 2015 12:19:11 +0000

Eu sunt dintre copiii ăia care au rămas cu gust amar mult timp după terminarea școlii generale, pentru că atunci purtam aparat dentar fix și eram…altfel. Nu am bătut pe nimeni, deși cred că ar fi fost o rezolvare bună. Am fost o continuă sursă de amuzamnt pentru colegii mei mai poznași, ca să folosesc enfemisme. Nu puteam să povestesc alor mei suferința și frustrările de acasă, pentru că, pentru ei, tratamentul meu ortodontic era o mare povară financiară și acasă am fost educată că viața e frumoasă și oamenii buni. La școală am dat cu capul de altă realitate.
M-am vindecat în liceu, când am avut primul iubit: un tip foarte deschis la minte, cu multe glume și atitudine relaxată, prima persoană care a reușit să mă vadă dincolo de aparențe. Mi-a luat mult timp să pot vorbi cu zâmbetul pe buze despre toate miștourile făcute pe seama mea, despre porecle și răutăți. Totuși, nu aș putea scrie atât de natural și fără resentimente despre perioada aia. Sunt convinsă că violența nu rezolvă nimic, comunicarea e soluția. Deși, nu am învățat-o nici până acum, să pot rezolva alte probleme actuale….

By: Teodora

Teodora — Wed, 11 Mar 2015 19:12:00 +0000

De mine se râdea pentru că eram mereu zăpăcită, îmi scăpam chestiile pe jos, pierdeam lucruri, mă împiedicam mai mereu. Îmi era frică să mă feresc de răutatea lor și încercam să nu pun la suflet. Asta a fost în gimnaziu. La liceu deja prinsesem curaj și deja le răspundeam cu aceeași monedă (truc pe care-l știu de la tata) sau poate chiar mai subtil, însă bine plasat. Treaba asta cu bullying-ul eu o văd ca pe o perioadă prin care fiecare trecem la un moment dat. Este cumva o etapă de maturizare sau adaptare la o societate care nu este tocmai drăguță. Oricum depinde foarte mult și de deschiderea părinților. Spre exemplu mie îmi era frică să-i spun mamei că ai mei colegi râd de mine, pentru că probabil ar fi urlat la mine că nu au motiv, crezând că mi-ar face bine. încercând să mă motiveze.

Cumva am trecut singură peste asta, dar am avut mici sechele în sensul că destul de multă vreme am avut impresia că sunt defectă și că felul meu de a fi nu este unul ok…

By: Nautilus

Nautilus — Tue, 10 Mar 2015 14:07:38 +0000

Eu cunosc două astfel de exemplare care n-aveau stare să studieze de pe vremea şcolii, dar numai unul avea justificarea sărăciei (un ţigănuş), celălalt era un ciorditor mizerabil. Care şi acum, la maturitate, tot profesia asta o practică.

By: dojo

dojo — Fri, 06 Mar 2015 19:39:26 +0000

Am fost un copil sarac, dar am intrat le cele mai bune scolit. La gen. am intrat prin efortul alor mei, la Peda am intrat pe barba mea. Cea mai cretina perioada scolara a fost si la mine gimnaziul, desi nu eram eu tinta atacurilor, ci tot felul de colege mai sarace decat mine, din familii dezorganizate, care nu aveau timp / stare sa studieze. Erau ‘lenesele’ clasei, dupa cum le spuneau profesorii abia iesiti din comunism si tot felul de copii prost crescuti. Ma gandesc cu durere la suferinta lor: acasa batai, alcoolism si alea-alea, la scoala bataie de joc. De mine nu se lega nimeni, pentru ca am mai aplicat si eu, rar – drept, cate un picior in cate o tibie, plus ca invatam bine. Culmea, asta nu o observau unii profesori, pentru ca, daca nu eram fata de patron, nu contam.

La liceu s-a schimbat un pic treaba. Aveam si acolo tot felul de vedete, dar eram si cateva gagici sarace, dar destepte. Profesorii au fost in majoritatea lor ELITA, oameni exceptionali, pentru care nu conta ca ai o singura pereche de blugi sau de adidasi, conta ce ai in cap.

Am avut parte de 5 ani senzationali si imi pare sincer rau ca s-au terminat. Culmea, chiar si gagicile vedeta din clasa, erau prea ocupate cu hormonii, asa ca nu isi batea nimeni joc de noi, astea mai saracute.

Este insa o problema mare si din pacate nici parintii nu fac mereu tot ce pot pentru a o preveni. Eu, ca parinte, trebuie sa imi invat copilul sa aprecieze ORICE om, oricum arata si este imbracat, la fel ar trebui sa faca si altii. Fii-mea este momentan foarte prietenoasa cu oricine (chiar si cu un cersetor, daca il vede), dar este inca prea mica sa constientizeze. Sper sa ii induc insa o mare toleranta. Si noi va trebui sa facem eforturi sa fie ‘in rand’ cu lumea, orice ar inseamna tampenia asta, pentru ca intentionam sa o ducem la scoli bune (chiar stam la 100 de metri de una foarte buna), deci vor fi unii care sa se uite urat din cine stie ce motiv.

Si cea mai importanta chestie pe care sper sa o reusesc: sa ii deschid apetitul pentru a-mi spune ORICE i se intampla: ca e bun sau rau. Decat sa tina in ea, mai bine stim si noi, altfel putem actiona.

By: nebuloasa

nebuloasa — Fri, 06 Mar 2015 11:57:21 +0000

Si in Sibiu au existat cabinetele alea. Ce-i drept, tot la liceele bune. Stiu ca ma intrebam in perioada aia de ce naiba le trebuie sa aduca psihologi la scoala, ca la noi cele mai mari probleme erau legate de fumatul intr-un colt din curtea scolii.

By: Nautilus

Nautilus — Thu, 05 Mar 2015 19:40:36 +0000

Contraexemplu: pe la mijlocul anilor ’90, ministerul înfiinţase cabinete de psihologie în liceele de vază, în urma reclamaţiilor că elevii consumă droguri. N-a fost prins niciunul, n-a fost examinat psihologic niciunul, şi toţi cei bănuiţi au terminat onorabil fiecare an şcolar în parte.

Ceva mă face să cred că adevăraţii drogaţi şi etnobotanişti nu trebuiau căutaţi în acele licee de renume. E ca şi cum ai încerca să pui o capcană pentru urşi în buricul Bucureştiului şi să te miri că nu se prinde niciun urs.