@all, mulțumesc pentru comentarii, gânduri, aprecieri, chiar și pentru gândurile mai puțin frumoase. A avea un copil e un act profund personal și tot nu mă simt pregătită pentru asta. Au trecut 4 ani și jumătate de când am scris aceste rânduri, încă le susțin.

Apropo de stigmat, ma gandesc daca sa apas butonul “Add Comment”. Fuck it, ce se poate intampla?

Si nu ma refer la o varsta super inaintanta, ci chiar si la varste care nu par la prima vedere “inaintate” ca de exemplu 35 de ani!

Acum, la 24, 26, 28 poti zice ca “nu vreau copii, este naspa si put urat” dar peste 10 ani vei regreta amarnic.

Asta este ca si cu tatuajele, acum iei o decizie tampita de tanar si dupa un timp iti dai cu caramida in cap sa o repari.

Nu glumesc. Toate fetele si femeile tanare se distreaza crezand ca anticonceptionalele sunt mana cereasca (si chiar sunt, pana la un punct) dar extrem de putine dintre ele stiu situatia ovulatiei si a conceperii copiilor dupa 35 de ani…

nu este roza!
infertilitate, tratamente, sarcini pierdute, riscuri ridicate de a nu duce sarcina la capat, riscuri ridicate de copii cu probleme… tot asa

nu luati decizia asta in gluma!
la noi (si mai oriunde) se pune accent pe “anti-conceptie” dar habar nu se stie despre dificultatiile de conceptie

sfatul meu este ca orice fata/femeie tanara sa se informeze BINE despre conceperea copiilor dupa 30 de ani… chiar de NU VREA COPII ACUM sau se gandeste ca nu va vrea niciodata

inainte sa decizi este bine sa fi informat
eu sunt convins ca nici 1% din tinere nu sunt informate cu privire la fecundatie, sarcina si bebe dupa 30 de ani

cautati si aflati si nu va grabiti cu declaratii tampite si gesturi stupide pe care peste 10 ani le veti regreta

Pe de alta parte, celor care spun ca daca asa ar fi gandit si parintii nostri, atunci noi n-am mai fi, le voi raspunde ca noi, cei ce ne-am nascut, nu am cerut sa fim nascuti. Pur si simplu nu ne-am nascut pentru ca am vrut noi asta, nu am cerut nimanui asa ceva. Eu i-am si spus mamei mele ca nu i-am cerut asta. A fost alegerea ei. Ea a ales sa ma nasca. A, ca acum sunt in viata, e ok, dar nu a fost asta decizia mea. Fiecare om are puterea de a lua decizii, deci, fiecare om, cu deciziile lui. Nu mai baga parintii mei in chestia asta, ca ei nu au nici o vina pentru faptul ca eu nu vreau sa ii fac bunici.

Copilul se face pentru ca simti nevoia sa il ai. O data cu el, iti iei enorm de multe responsabilitati si apoi le mai si inveti pe drum, probabil. Cert este ca nu ai nici un fel de garantie ca la batranete iti va da un telefon macar, din cand in cand sau ca va sta, fidel, iubitor si recunoscator, sa-ti intoarca binele pe care i l-ai facut, atunci cand il hraneai si ii spalai fundul de rahat, te ingrijeai sa aiba de toate, etc. Acest copil va fi, exact cum va voi el, adica ori ai sa-l pierzi dupa adolescenta, cand se va indragosti si va tine neaparat sa-si faca familia lui si va pleca de langa tine (poate chiar pe alte meleaguri) ori va ramane langa tine sau va plati pe cineva sa te ingrijeasca. Chestia asta e o loterie. N-ai de unde sa stii ca ii va mai pasa sau nu de tine. Cu alte cuvinte mentalitatea de a-ti face un copil pentru a nu ramane singur la batranete, mi se pare naiva, invechita, expirata, chiar.

Dincolo de neasumarea acestei responsabilitati ar mai putea fi multe motive, de pilda acela ca realizezi ca nu poti face loc in viata ta pentru o asemenea activitate, adica cea de mama (care iti ocupa in mod activ, cel putin 18 ani din viata – muuuult!!!). Apoi ar mai fi faptul ca esti un om corect vis-a-vis de posibilitatile pe care le ai si constientizezi ca acel suflet nu are de ce sa sufere, doar pentru ca tu nu esti pregatit sa il primesti in viata ta. Si aici spun ca decat sa nasti acel copil si apoi sa-ti dai seama ca nu esti capabil sa-l cresti (lipsa banilor sau altele) si sa-l dai spre adoptie, preferi sa nu risti atat de mult. Practic, asta pot si vreau sa fac si atunci fac iar ceea ce nu pot si nu vreau, nu fac! Iar asta mi se pare o gandire sanatoasa, asumata.

Sunt convinsa ca iti aduce si momente bune un copil in viata, dar pana la alea, trebuie sa-l speli de rahat, sa te trezesti noaptea nu stiu de cate ori si sa-i dai sa suga (o activitate care nu mi se pare foarte dragalasa), trebuie sa-l si nasti in sine, adica sa treci prin acele dureri, sa-l porti si sa te ingreunezi cu el timp de 9 luni si apoi sa-l ingrijesti devotata, fiindca e mic, neajutorat si nu are nici o vina ca s-a nascut. Sincer, toate cele enumerate, nu mi se par activitati deloc placute, chiar nu inteleg cum ar putea sa-ti placa sa speli rahat, pe bune, nu inteleg. Dar, in fine, le faci, fiindca trebuie. Sa nu mai vorbim de investitii, bani, timp, haine, mancare, medici, scoli, gradinite, etc. Ai de unde? Daca ai, atunci nu e o problema dar daca nu ai? Daca abia te descurci de pe o luna pe alta, atunci cum faci fata cu acel copil, care practic nu are nici o vina. Care nu a cerut sa se nasca. Si care trebuie ingrijit.

Situatiile (inclusiv cele financiare, adica un salariu de 1000 de lei) sunt diferite la fiecare dintre noi, asa ca nu e prea ok sa ti se puna etichete, la prima mana. Poate nu mai ai pe nimeni pe lumea asta. Poate sanatatea nu iti permite. Poate nu te simti suficient de matur sa faci acest pas. Si multe altele. Tu, ca om, ai datoria sa lasi ceva in urma ta, poate un copil, poate altceva. Nu poti spune ca asta e menirea unei femei, de a face copii, ca atunci Dumnezeule, o reduci la a fi producator de copii si atat. Mi se pare jignitor sa gandesti asa. Da, poti alege, sa faci sau sa nu faci. E ok sa faci, e ok sa nu faci, cata vreme esti impacat cu asta. Cand suferi pentru ca nu poti face, atunci e altceva. Pentru ca, sunt si foarte multe femei care nu pot face. Si atunci, sa aruncam si in ele cu pietre? Nu e corect!

Gandindu-ma la toatea astea, am tot amanat si eu acest moment, acum am 41 de ani si inca nu simt o nevoie sau o placere de a face un copil. Insa, e pentru prima data cand, daca as ramane insarcinata, nu m-as speria, ci as lasa sarcina, adica as face un copil. Pentru ca toata lumea are. Pentru ca probabil ca trebuie. Si de teama de a nu regreta mai apoi, ca nu l-am facut. Nu stiu daca mai pot face, insa daca vine, asta e, m-oi sacrifica, ce sa fac? Si l-oi face. Nu stiu daca ma va bucura acest eveniment, daca o sa se intample, insa, singura ratiune de a face un copil ar fi faptul ca am ramas singurul supravietuitor al familiei mele si ca imi doresc sa existe o continuitate. Si genele mele si ale familiei, sa mearga mai departe. Asadar, cu inima si sufletul, nu prea imi doresc, insa rational, zic ca ar trebui.

Mai departe, cine judeca si condamna faptul ca am fost sincera, n-are decat. Insa, ar trebui, inainte de a pune etichete, sa se gandeasca si la dificultatile si problemele pe care ti le pune un copil, la piedicile pe care o femeie le poate avea si sa inteleaga ca in lumea asta exista diversitate, ca suntem diferiti si gandim/simtim diferit. Doamne ajuta!

p.s. (nu-s o habotnica dpdv religios, insa am simtit sa spun asta, dupa spovedania pe care am facut-o mai sus)