Comments on: Sieranevada la Timișoara

By: nebuloasa

nebuloasa — Tue, 13 Sep 2016 08:16:38 +0000

Delia, Cris, Andra, Cristina, vă trimit un e-mail, sa ne vedem pentru a vă înmâna tricourile

By: Delia

Delia — Wed, 07 Sep 2016 16:05:35 +0000

Aveam 11 ani când a murit străbunica. Pe vremea aia mortu se ținea în casă iar eu a trebuit să mă supun regulilor, asa era mentalitatea oamenilor de la țară de unde era stăbunica mea. O iubeam enorm și mă tot învârteam pe lângă ea rugând-o să se trezească. Până aici partea tristă. Ziua înmormântării. Toată lumea plângea mai liniștit așa. Eu am început să urlu tare, simțeam că mă sufoc de suferință. Una din vecine m-a oprit însă, spunându-mi că nu e momentul să plâng așa și că trebuie să aștept până vine mașina. Am tăcut nedumerită. A venit și mașina. Era o mașină din aia mare de se duceau morții pe vremuri si puteau să îi vadă toți. S-au urcat câteva femei alături de bunica mea iar vecina care m-a pus să tac m-a poftit să mă urc alături de ele. Mi-a venit din nou să plâng dar mi-a făcut semn să tac. A pornit mașina, au început femeile să urle și să bocească. Eu tăceam. Vecina mi-a făcut semn să încep să plâng. Am început bocetul. Deși drumul până la cimitir dura cam 15 minute, noi am făcut 40 pentru că erau nu stiu ce obiceiuri ciudate pe acolo, sa se opreasca pe la colțuri și să arunce bani. Amețisem de plâns dar nu mă puteam opri. Lumea ieșise la poartă să vadă mortu și îi auzeam cum exclamau ''ia uite maică cum bocește copilu ăla'' și începeau și ''spectatorii" să plângă. Bun, am ajuns la cimitir. După ce au închis groapa m-au pus să mă învârt în jurul mormântului de 40 de ori, să dau cu tămâie și să nu scot niciun sunet ca să nu se transforme mortul în strigoi. Pe la 30 am amețit și am dat cu fruntea de cruce, scoțând un ''aaoleuuu'' evident. Atunci panică! tantile care erau cu mine gesticulau cu disperare ceva dar fără să vorbească. Într-un final am înțeles că doreau să îmi continui misiunea și că un ''aoleu'' nu era suficient pentru a transforma mortul în strogoi. De atunci m-au tot chemat vecinii pe la înmormântări să car coroane, bineînțeles când se nimerea să moară careva când eram eu în vacanță. Mi-a luat mult timp să vorbesc despre partea asta mai puțin tristă.

By: nebuloasa

nebuloasa — Tue, 06 Sep 2016 18:39:02 +0000

Vai, cât de tare :))))

By: CristinaTM

CristinaTM — Tue, 06 Sep 2016 17:35:30 +0000

Prin liceu era. Prietenul meu bun din copilarie isi inmormanta bunicul. La privechiul din prima seara, lume multa, toti vecinii. Ca-n orice comunitate, si la noi este un mos care bea de stinge cu orice ocazie. Vecina, sotia raposatului, stiind ca are toate sansele sa piarda un litru de tuica din cauza mosului care cam trage la masea, a pregatit o carafa speciala de tuica si i-a lasat-o dinainte. Mosul a gustat vreo 2 paharele si, ca niciodata, a plecat acasa cu mult inainte sa se fi terminat tuica din carafa.

Ne-am mirat toti, dar am trecut peste. Cativa ani mai tarziu, cand vecina era deja cam bolnava si stia ca se va stinge si ea, l-a chemat pe prietenul asta a meu si i-a spus: “Cand ma duc, sa ungi carafa de tuica, aia de lut, cu un ardei iute verde, taiat pana la samburi. Dupa aia sa pui in ea tuica indoita bine cu apa, sa nu risipim mult. Sa bea omul numai cat se cade, nu cat ii pofteste inima, ca ma intorc la el!”

Inca rad de cate ori imi amintesc de vecina. Si eu, si nepotul ei.

By: nebuloasa

nebuloasa — Tue, 06 Sep 2016 16:16:47 +0000

Cris, îmi pare rău pentru pierderea ta. Nici măcar nu-mi pot imagina cum se simte asta.
Lucrurile „ciudate” le facem toți când cineva apropiat se duce spre alte lumi. Eu, de exemplu, am conversații lungi cu nașa mea, care a murit de mai bine de 16 ani și căreia îi simt lipsa în fiecare zi. Uneori râd, alteori plâng, dar de cele mai multe ori mă amuz povestindu-i lucruri, imaginându-mi că și ea s-ar amuza cu mine.

O să-ți placă mult filmul ăsta. Pentru că e cinic și duios în același timp.

By: Cris

Cris — Tue, 06 Sep 2016 12:57:02 +0000

Hmm, de abia aștept să văd și eu filmul. Eu nu prea am entuziasm pentru astfel de momente, pt că ultima înmormântare a fost a surorii mele- partea dureroasă. Partea lină este că la comemorările pe care familia mea le-a organizat pentru momentul ăsta, de fiecare dată au venit mulți dintre prietenii ei apropiați, o gașcă de vreo 6+ oameni faini, comunicativi, gălăgioși, glumeți. Și ei merg la cimitir și stau acolo “la povești” cu ea, ceea ce e îmbucurător (pt că nu o uită) și ciudat în același. timp. …

By: nebuloasa

nebuloasa — Tue, 06 Sep 2016 11:38:37 +0000

:)))))))) vaaaaaai!

By: Andra

Andra — Tue, 06 Sep 2016 03:32:10 +0000

:)) mi-a placut povestea ta si am si eu una pentru tine. Era acum ceva timp, la parastasul unei matusi. Eu eram adolescenta deja, dar uneori mi-o mai lua gura pe dinainte. Cum parastasul se facea acasa, nu era foarte mult loc si noi, rudele mai apropiate, trebuia sa asteptam cu mancatul pentru tura a 2-a. Cum nimeni nu mi-a spus asta direct si eu am o pasiune pentru ciorbele servite la astfel de evenimente, evident ca m-am asezat printre primii la masa. Cand masa a inceput sa se umple, mami a venit la mine, cu o falca-n cer si una in pamanant, sa ma ridice ca sa fac loc altior persoane, moment in care eu am spus, in gura mare “mamiiii, da’ eu vreau sa mananc ciorba de mort!”
A urmat o privire extrem de urata din parte lui mami in timp ce ma lua de acolo, soc si stupoare printre meseni si bunica mea dand asigurari ca asa vorbesc eu cand sunt obosita.