„Nu vă supărați, pe unde se intră în sală?”, aud în spatele meu o tânără care se oprise lângă un domn ce părea obișnuit cu locul. Între timp, în holul teatrului, Bean se rotea în cercuri, într-un văl de fum, acompaniat de muzica Subcarpați cu versuri din Hamletul simțit de ei, urmărit atent de actorii din spectacol, personaje captive în cuști grele din fier forjat.

Spectacolul începe după ce toată mulțimea aia fremătândă de copii nerabdatori își va fi ocupat, în sfârșit, locurile. Deja mă gândeam ce idee proastă a fost să combini Hamlet cu Subcarpați si cât de repede se vor auzi primele huiduieli de nerăbdare. Hamlet era deja pe scenă, plimbându-se, căutând, scrutând audiența cu agitație. O agitație dată, desigur, de rol, dar nu mai puțin dătătoare de angoasă palpabilă. Eram mai mult decât curioasă ce voi vedea și, mai ales, cum va primi sala toată povestea asta. Hamlet nu e deloc o piesă ușoară, iar dacă mai ai parte și de-o montare criptică, aia e, e dusă.

Ei bine, viitorul Hamlet de la Timișoara e exact pentru tinerii care vor să încerce și teatru, pe lângă altele activități pe care le au (am trecut de prea mult timp de vârsta aia, așa că n-am habar care-s aceste alte activități). E un Hamlet la care se râde și se lăcrimează, un spectacol cu replici simple („Hamlet, ești ok? Da, da, sunt ok!”), cu actori tineri care au înțeles exact cum trebuie să se poarte ca să-i țină atenți pe tinerii care veniseră, de fapt, să vadă Subcarpați. Bonus, realizatorii spectacolului l-au pus pe Bean să joace rolul fantomei, iar dialogul dintre Hamlet și tatăl lui (fantoma) se duce pe muzică. O încântare.

Demo e demo, așa că după 35 de minute se ridică și cea de-a doua cortină, de unde ni se descoperă Subcarpații cu toată energia lor. Cu tot cu chitară electrică, tobe, o vioară electrică și acordeon, sunt acolo, pe scenă, oferindu-ne o bucurie de muzică. N-aveți idee ce sentiment ciudat te poate învălui cand îți dansează picioarele de sub scaun, exact ca-n desene animate, dar îți aduci aminte că trebuie să te stăpânești, că doar ești într-un teatru. Asta până la un moment dat, când nimeni nu mai poate sta pe scune, și ne ridicăm, cu toții, aproape într-o explozie, la un semn al lui Bean. Oamenii sunt încă frumoși, da, simt asta cu fiecare notă.

demoHamlet. Concert Subcarpați a fost o bucurie. Ada Lupu Hausvater, regizoarea acestui spectacol și director TNTm, a făcut ceva ce doresc fiecărui teatru din România: a înnoit un text vechi de când lumea și l-a montat într-un fel în care să poată fi înțeles și de cei tineri. Pentru cei care doresc un Hamlet clasic vor exista întotdeauna puneri în scenă la fel de clasice, așa că nu e niciun pericol. Oricum, doamna directoare nu e la prima încercare de acest fel, Teatrul Național Timișoara având, deopotrivă, montări din cele mai clasice, dar și din cele mai futuriste.

Cu Subcarpații în sala TNTm e posibil să nu ne mai întâlnim curând, dar dau de știre când se joacă Hamlet, că mi s-a făcut poftă să-l văd pe tot.

Foto: Adrian Pîclișan

Vă las mai jos câteva mesaje de la oameni simpli, din alte țări, gânduri despre ceea ce simt alții despre noi. Mie mi-au făcut bine. Sper că și vouă.

When I think about the situation in Bucharest that quote from The Hunger Games keeps popping in my head “If we burn, you burn with us”.

My condolences to Romania for everyone you’ve lost. I sincerely hope the protests yield results – not only to weed out the people responsible, but also to spark a necessary change. We’ve had a massive fire in a club several years ago, which also resulted in casualties, and – much like on Romania now – the blame was shifted around between the authorities and nothing ever became of it. Then a couple of years later, it happened again. Change is imperative. – your neighbor from Serbia.

Nu suntem singuri!

Foto: Ervin Boer

Acum, însă, am reînvățat rugăciunea. Sentimentul eliberator de a te ruga în liniștea proprie, pentru liniștea celorlalți.

Nu mai cer nimic, mă rog doar să fie bine. Pentru mine și pentru ceilalți. Și, pe cât posibil, să primesc puterea de a accepta ceea ce nu pot să schimb. Rugăciunile mi le fac la o lumânare care e în formă de brad de Crăciun. Atâta am în casă, pe asta o aprind. Și mă rog fără patimă, doar cu liniștea mea din suflet. Sau cu furie pe alții, dar nu mă rog să le fie rău, doar să li se deschidă ochii. Puțin. Exact atât cât să se uite uimiți în jur și să realizeze că veninul și/sau indiferența fac rău.

O să mă rog în continuare. Acasă, la biserică, în parc sau pe stradă. Gândul credinței nu mă va duce pe calea uitării, dimpotrivă. Dumnezeul meu vrea și el aceeași dreptate pe care o vreau si eu. Blândețea și milostenia vor fi în mine, dar dorința va exista și ea, cu îndârjire: ca fiecare responsabil de vreun rău făcut cu bună știință oamenilor acestei țări să plătească.

O să mă rog, o să muncesc și o să mă lupt. Atât cât pot și cât timp pot. Dar la speranță nu renunț decât atunci când voi sta și eu în același loc cu cei 30 pieriți în focurile Colectiv.

Sâmbătă dimineața am realizat cât de aproape de moarte am fost. Cel mai aproape din viața mea, în ciuda celor 600 de kilometri distanță între mine și clubul morții. Pentru că vineri seara aș fi putut să fiu și eu într-un club (așa cum am fost în fiecare seară a săptămânii trecute), oriunde în România lui „se poate și așa”, și aș fi putut și eu să cad în timp ce mă străduiam să găsesc o ieșire din infern. Realitatea care mă izbește de câte ori citesc că a mai murit un om e asta: puteam să fiu eu; oriunde; în orice moment.

Ziua în care am fost cel mai aproape de moarte e și ziua în care am simțit cea mai mare neputință dintre câte există pe lume. Am vrut să ajut și tot ce-am putut să fac a fost să stau cu Facebook deschis și să plâng în neștire. N-am putut și nu pot dona sânge (la Timișoara nu mă primește dacă n-am 60 de kilograme sau mai mult). Nu pot merge prin spitale cu mancare. Nu pot îmbrățișa pe nimeni. Nu pot mângâia pe nimeni. Nu știu cui să dau bani și oricum n-am să dau cât aș vrea.

Acum scriu din aceeași neputință care mă urmărește ca o vină supremă. Simt o furie pe care n-am simțit-o niciodată. Văd solidaritate în oameni simpli care suferă adânc că nedreptatea asta s-a putut întâmpla și simt aceeași frustrare la ei. Văd poze cu cozi la centrele de donare de sânge și voluntari care se agită să le fie bine, dar simt furia care se adună în noi toți. Și nu înțeleg de ce mama dracului trebuie să ne chinuim atât, de ce trebuiau copiii ăstia să moară ca niște șobolani pentru un pumn de lei.

Vreau să ies în stradă. Să urlu, să strig la toți ăștia care stau acum în case și se ascund de furia mulțimii. Vreau să îi văd în pușcării pe ăia de la club și pe ăia care au dat aviz de funcționare unui club care nu rescpectă normele de siguranță. Vreau să plece criminalul de Oprea de unde e el, vreau să se ducă la dracu` și Ponta, cu toate minciunile și aroganța lui. Vreau să se schimbe oamenii din toate primăriile care dau avize de funcționare pe șpăgi, vreau să se ducă toți banii pe care-i platesc la sănătate către oamenii ăștia care acum se zbat între viață și moarte prin spitale.

Poate (de fapt, sigur) sunt incoerentă. Dar ceea ce s-a întâmplat vineri e mai mult decât o tragedie sau un accident nefericit. E crimă cu premeditare. Șpăgile, durerea de fund, lipsa unor amenzi usturătoare, lipsa unei legi clare despre normele PSI care trebuie respectate, toate astea au dus la moartea unor oameni ca mine. Ca noi. Mă doare. Mă doare durerea familiilor și prietenilor lor, ma doare neputința mea. Mă doare tot în mine și nu mai știu să fac nimic de două zile încheiate. Decât să mă rog. La Dumnezeul meu care e singurul ce poate alina suferințe, nu la Dumnezeul lor fabricat printre ziduri terne și reci, pline de oameni fără compasiune.

Mă doare tot sufletul pentru cei ce se zbat acum între viață și moarte. Sunt deja 30 de morți și vreo 80 în stare critică prin spitale.

Ce ne mai trebuie, oare, până să ieșim să ne urlăm neputința în stradă? Oare ne mai trebuie ceva sau e de ajuns?

– festivalurile mici de film sunt cele mai frumoase pentru că ajungi să cunoști aproape toți invitații și înțelegi mai bine cum funcționează industriile altor țări

– anul ăsta am fost deja la 26 de festivaluri și, până să ajung la Cluj, n-am auzit de o mare parte din filmele care fac parte din competiția de aici; a fost o surpriză foarte plăcută și sunt încântat de ce-am văzut

Ca un iubitor de film ce mă aflu, aș mai adăuga: orice festival de film e o ocazie excelentă de a vedea filme care nu vor ajunge nici pe marele ecran, în cinematografe, nici la televizor. Filme bune, fie ele de vizionat cu familia, iubitul sau prietenii.

Foto: Facebook Comedy Cluj

Zilele trecute mi-au căzut ochii pe nişte rânduri scrise de o domnişoara despre care îmi pare rău ca n-a putut niciodată să se bucure de acest obicei transilvănean. O epistolă plină de ură, de la o femeie despre care ma îndoiesc ca in vremea copilăriei şi a pre-adolescenţei asocia stropitul cu “o metaforă transparentă pentru plăcerea masculină de a ejacula pe orice parte vizibilă a corpului femeii”. Sau poate că ştia de pe atunci nişte lucruri, n-am eu de unde să visez care i-a fost viaţa la vremea aia.

La vremea la care primeam eu primii stropitori, adică dupa 7-8 ani încolo, ştiam de la bunici că aşa se face; “femeile-s niste flori, draga lu’ buni, de aia viu băieţii cu udatu'” a fost explicaţia bunică-mii. Îmi mai spunea şi că a doua zi după Înviere este, de fapt, prima zi de primăvară adevărată.

C-o fi fost adevărat sau nu, puţin îmi păsa. Puţin îmi pasă şi acum, sunt unele obiceiuri româneşti care se trăiesc, nu se explică. Stropitorii de veneau la mine erau băieţi de pe stradă sau colegi de clasă şi era o mândrie să-i primesc la mine în casă, să le dau un cozonac şi apoi să şedem de-o vorbă până se făcea timpul să plece în altă parte. Râdeam mult şi făceam mişto, în mod special, de mirosul de drogherie emanat de podoaba mea capilară, miros de care nu eram dezgustată, doar nu ma puneam sa ma culc seara nespălată pe plete. Da, casa încă mai avea mirosurile amestecate ale parfumului fiecărui stropitor, dar ziua mea fusese plină de prieteni şi oameni dragi, aşa ca nu mă deranja să aerisesc vreo două zile după aia.

Amintirile mele frumoase s-au trezit odată cu vorbele scrise de domnişoara Lupu zilele trecute. Îmi pare tare rău pentru ea că amintirile despre stropit îi sunt populate de bărbaţi “din ce în ce mai beţi, mai incoerenţi şi mai gălăgioşi”. Îmi pare rău că din obiceiul ăsta ea a înţeles că e vorba doar despre beţivi şi libidinoşi care folosesc parfumul, în ziua respectivă, doar ca pe o prelungire a penisului. Din fericire, nu toate am trecut prin asta. Probabil, am fost în stare încă de la începuturile vieţii să ne înconjurăm de oameni cu care să ne fie drag să ne intâlnim.

E tare păcat că oameni tineri şi cu minţile (aparent) întregi aleg să-şi târasca prin noroi amintirile. Fiecare moment trăit, bun sau rău, ne-a făcut oamenii de azi. Ura pe trecut nu-ţi poate justifica prezentul ratat. Cuvintele ce aparţin scenariilor porno nu sunt, întotdeauna, potrivite pentru a ilustra propriile nereuşite. Pentru oamenii de felul ăsta simt o foarte mare tristeţe. Pentru că ei nu se plac şi nu se vor plăcea niciodată suficient cât să-şi aducă în viaţă liniştea pe care şi-o doresc (deşi susţin contrariul).

Foto: Romanian Traditions by Shutterstock (e foto cu licenţă specială, obţinută în urma unui parteneriat cu ei)

Sedinta la psiholog pentru detalii despre copilarie. Musai sa fie nefericita (copilaria), sa fi fost un copil-problema, cu parintii nu foarte grijulii, poate si usor (sau mai mult) ironizat de colegi sau de alti copii din bloc.

Sa aiba la preferinte cinematografice toate filmele cu Bruce Lee, sa le placa sangele din filmele lui Tarantino (dar altceva sa nu inteleaga din ele) si sa asculte death trash metal cu accente de Stana Izbasa.

Fantezia lor preferata sa aiba foarte mare legatura cu o parte din scenele Texas Chainsaw Massacre.

In general, viata sa nu fi fost prea blanda cu ei. O nevasta cicalitoare, cativa copii facuti accidental, inca cativa prieteni care au ajuns mai bine si pe care-i invidiaza.

Prezumtia de calator cinstit, cu bilet sau abonament, sa nu fie o optiune. Toti trebuie tratati cu dispret, cu priviri ucigatoare, ca toti is vinovati, da-i dreq. Sa stie sa se puna unul intr-o usa, unul in alta si sa urle apocaliptic “n-ai stiut ca nu-i valabil abonamentul inainte sa urci? acum sa platesti!”

As vrea sa ma simt mai putin mizerabil cand vine unu’ d-asta sa-mi ceara biletul. Serios, nu ma urc niciodata in tramvai fara bilet, dar tot transpir de la privirea plina de ura a controlorului.

Foto: Romanian Tram by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)

Ii admir pe astia de merg la maratoane si triatloane. Serios. Ii admir ca au curaj sa-si depaseasca niste limite, ca se antreneaza, ca mai ofera si altora din cunostintele lor, atunci cand sunt intrebati. Dar urasc faptul ca nu stiu sa se opreasca din a da sfaturi.

“Fa sport, e sanatos!” Sustin asta cu tarie. Dar o sustin pentru mine, nu vanand statusuri de Facebook in care se povesteste despre a face sport (la nivel general) si eu sa intervin oferind cu maxima generozitate sfaturi pe care oricum nu le intelege nimeni pentru ca au multi termeni de specialitate. Nu pricep in ruptul capului ce e aia “carbo loading”, “baga energizante ca sa cresti nivelul de rezistenta” (rezistenta la ce? si ce fel de energizant? ca nu vad Red Bull sa se potriveasca in context). Si altele, ca din fericire nu mi le amintesc pe toate.

Cel mai amuzant a fost atunci cand vorbeam cu voce tare despre cat de dificil imi va fi daca vreau sa merg la sala dimineata, inainte sa ajung la birou. Poate ca nu e chiar atat de greu, insa mie, la acel moment, mi se parea ca trebuie sa ma trezesc cu noaptea in cap sa pot ajunge la 8.00 la sala. Amicul meu incerca sa-mi spuna cat de bine ma voi simti, ce tonus o sa am (de parca eu nu mai facusem niciodata sport), eu ii spuneam ca ok, stiu asta, dar trebuie sa rezolv cealalta parte, cu timpul, cu aranjatul pentru birou intr-un vestiar (lucru putin mai complicat), de astea. Iar el o tinea una si buna cu tonusul. Pana m-am saturat de predica si i-am zis ca daca nu-si ia si o biblie in mana, vorbeste degeaba.

Oameni buni. Faceti sport. Mai oferiti sfaturi cand e nevoie. Dar nu trebuie sa va transformati in evanghelisti ai sportului. Nu ne dati in ochi cu autosuficienta si priceperea voastra. Stim ca sunteti capabili sa va antrenati corect pentru maraton. Sau triatlon. Stim ca intelegeti termeni de specialitate si ca puteti folosi asa cum trebuie aparatele alea de la sala. Dar lasati-ne in durerile noastre si invatati sa va bucurati ca mai sunt unii care fac sport. Corect, gresit, cum il fac. Dar il fac si se simt bine, asta pana cand apareti voi sa le spuneti de pe norul cunoasterii ca fac totul gresit.

Foto: Self Sufficiency Road Sign by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)

Viata se incapataneaza sa-mi arate ca destinul meu se poate schimba de la o zi la alta si ca planurile mele se duc pe apa sambetei oricand simt ca e nevoie sa profit de niste oportunitati. Oamenii de langa mine au infinit mai multa incredere in mine decat am eu.

Azi e un alt inceput. Unul din multele inceputuri ale acestui an. E si un sfarsit, totodata, unul la care am ajuns cu zambetul pe buze si cu convingerea lucrului bine facut.

Nu vreau sa fiu criptica, sa vorbesc despre lucruri doar de mine stiute, insa acum nu e important ce anume incep, ci starea de spirit cu care fac asta. E teama, nerabdare, gol in stomac, entuziasm, agitatie si calm. Va fi greu, frumos, ofertant, va fi inca o provocare (oricat de cliseic ar suna asta).

Recomand oricui sa-si schimbe viata, din cand in cand. Sa accepte lucruri care il fac sa isi impinga limitele spre ceva ce nu credea ca ar fi posibil. Sa viseze si sa vrea mai mult, intotdeauna, oricat de grea ar fi schimbarea. Asta o spun eu, un om caruia schimbarile ii dau dureri de cap atroce si caruia ii vine sa se ascunda intr-o gaura de sarpe ori de cate ori gandul unei schimbari ii trece prin minte.

Va doresc inceputuri fericite!

Foto: Change Your Life by Shutterstock

De la ce m-am luat: articolul asta, despre “Moldova are talent”. Autorul spune, la un moment dat, asa: “Eu urăsc astfel de emisiuni, pentru că umorul mi se pare forţat şi talentele lipsesc cu desăvârşire, dar fraţii de peste Prut m-au făcut să mă răzgândesc. Moldova are Talent a avut prima ediţie în 2013, deci mulţi s-ar putea să nu ştiţi de ea, aşa că m-am gândit să vă arăt şi vouă de ce emisiunea asta e cel mai tare lucru de pe internet. Şi de ce de Revelion am ajuns să ne uităm beţi la dubioşenia asta.” Sigur ca avem multi puritani docti care-si doresc articole scrise doar de Patapievici si citate din Paler si nu pot intelege de ce mama soarelui ai vrea sa te uiti in noaptea de Revelion la asa o chestie lipsita de sens.

Il inteleg pe baiatul ala de-a scris articolul, imi dau seama de ce i s-a parut cea mai tare chestie de pe internet. Il inteleg “pentru ca mai multe motive”. Mai jos, cateva situatii absolut absurde si stupide din care intelegem ca viata e atat de amuzanta pe cat ti-o faci singur.

Vreo 2005, toamna. Zapam pe televizor, ajung la OTV. Dan Diaconescu era inconjurat de niste psihice de astea, mediumi si mai stiu eu ce alte titulaturi dubioase, visate intr-o noapte cu luna plina. Bonus: Leonida Lari, defuncta doamna deputat PRM, model de dunga rosie pe buletin in parlamentul Romaniei. Incremenesc putin cu telecomanda in mana. Se vorbea despre tiriplici, carcaieci, strigoi, moroi si nave care apara pamantul de invazia extraterestra (din cate am inteles, sunt vreo 9 la numar, puse in puncte cheie de acces in stratosfera). Era halucinant, va spun. In cateva minute mi-am sunat toti prietenii sa se uite la OTV, ba chiar unii care stateau mai aproape de mine au fost invitati la o cola cu popcorn. Am stat si m-am tot uitat timp de patru ore la emisiunea aia. Patru. Ore. N-a fost nimic mai amuzant pe lumea asta.

Ale tineretii valuri, candva tot pana prin 2005-2006. Aveam niste prieteni cu care ma intalneam doar cand mergeam in club si cand mai aveam cate un pachet de trimis prin tara, ca amandoi lucrau la o firma de curierat. Povestile noastre? Absolut nimic constructiv sau serios. Aberam despre cum i-ar face Consuelo lui Mutu gratare cu ceafa de porc, cum i-ar sta Andreei Marin la volanul unei Dacii verzi, cum se prinde nutria alba cu coada lata. Funny as hell, de fiecare data.

Ceva mai recent, de anul trecut. Am un…prieten/cunostinta/amic/persoana cu care povestesc o data pe saptamana. Ne-am cunoscut acum ceva vreme si am stat de vorba fix 5 minute. In alea cinci minute am facut schimb de contacte pentru o chestie profesionala, despre care am vorbit imediat dupa intalnirea noastra, iar de atunci vorbim o data pe saptamana despre nimic serios. Cel putin cate o jumatate de ora. Subiectele noastre variaza de la readaptarea povestilor cu care am crescut (pentru era social media), analiza psihologica a unor personaje din filme sau carti (vazute/citite de amandoi), explicarea comportamentului romanului tipic prin prisma istoriei neamului romanesc, retete ardelenesti vs. retete moldovenesti si cum ar arata dezastrul culinar provenit din imbinarea celor doua bucatarii, efectul vitaminei C in organismul celui ce-a turnat in el mancare si bautura cu nemiluita, de sarbatori. ETC. Aberam atat de tare incat dupa ce inchid telefonul simt o durere apriga in falci de la atata ras.

Sa ne relaxam, zic (si tot zic asta de-o vreme). Sa nu mai cautam profunzime in toate actiunile celorlalti, in articolele citite, in viata noastra. Nu tot timpul, adica. E bine sa mai si radem la niste chestii inutile si fara substanta, ne pastreaza proaspeti pentru lucrurile care chiar au nevoie de noi intregi si linistiti la cap.

Unreal Flying Man Sitting on a Speaker by Shutterstock