Suflete moi

In goana asta nebuna de zi cu zi am ajuns sa uitam de noi. Sa uitam ca suntem oameni, ca simtim, uitam sa radem sau sa plangem. Ne transformam in fiare (din fier) si ne concentram pe cariere, ne traim singuratatile cu mandrie si acceptare nebuna, ba chiar ne dorim ca acea singuratate sa se prelungeasca la nesfarsit. Pentru ca asta ne fereste de suferinta aia pe care intotdeauna vrem s-o ascundem, pentru ca uitam sa plangem ajungem sa nu ne mai dorim sa simtitm ceea ce simt oamenii.
“Eu vreau sa mi se arate, vreau sentimente, nu vreau sa fie asa, doar o chestie fizica” imi zicea un amic deunazi, despre una din cuceririle sale. “Ok, am zis eu, dar vezi ce ceri ca s-ar putea sa primesti”. Si a primit, doar ca atunci cand au venit sentimentele, ea nu se mai putea opri si el s-a hotarat ca-i prea mult…
De ce cereti, oameni buni, cand stiti sigur ca nu puteti duce? Cumva faceti colectie de inimi triste? Va plac ochii in care se vede sufletul facut praf si dat la caini? Sau lacrimile va hranesc orgoliul? Se spune ca trebuie sa fii pregatit pentru orice si ca orice sut in fund e un pas inainte. Dar atunci cand vezi oameni care uita de alti oameni, cand vezi tristetea si mirarea din ochii unui om care a crezut ca a gasit un suflet cald (care apoi s-a transformat in fier forjat), un sut in fund te pune la pamant. Pentru ca e cu (inca) unul prea mult…

Tweet