Cum să crești copii știindu-ți locul

Nu știu cum am ajuns zilele astea pe stepmoms tiktok (da, folosesc de câțiva ani, e util dacă îți antrenezi algoritmul cu ce să îți arate); probabil ascultatul telefonului a funcționat de la ședința de terapie de ieri, unde am atins subiectul.

Femei din toată lumea vorbesc despre cum e să fii mamă vitregă și cum această categorie a oamenilor care cresc copii e complet lăsată la o parte din cărțile de terapie, din cele de parenting și de societate în general.

Mai mult decât atât, basmele vorbesc despre mamele vitrege (da, cuvântul ăsta) în termeni nu tocmai flatanți (ca să fiu elegantă) și presiunea socială pe femeile care s-au îndrăgostit de bărbați care sunt tați e imensă.

Și ziceam de algoritmul care m-a dus către clipurile unor femei care zic EXACT ce simt și eu (și mă simțeam singură din cauza asta, pentru că și eu am în preajmă copiii partenerului meu, pe care îi creștem împreună de 6 ani).

„Ai știut în ce te bagi”. Mmmm…nu prea, nu. N-am mai avut copii toată ziua lângă mine până acum; n-am mai avut grijă de copii bolnavi până acum; n-a mai fost nevoie să mă apăr prin tăcere și evitarea conflictului de altcineva care are impresia că vreau să-i iau locul. N-am mai renunțat la orice urmă de plan aș avea pentru că unul dintre copii trebuie să facă altceva.

Fraza asta de mai sus e nemesisul fiecărei femei în situația asta. Niciuna dintre noi nu a știut în ce se bagă, dar, cu toate astea, suntem aici, zi de zi, alegând acest haos pe care încearcăm să-l controlăm cât de cât.

„Nu-s copiii tăi, nu ai de ce să te bagi/să te superi/ să comentezi.” Nu-s copiii mei, corect. Mamele vitrege sunt acolo să aibă grijă, să înțeleagă, să țină în brațe, să asculte, să alerge la spital când e nevoie, să spele, să calce, să hrănească, să ducă sau să ia copiii de la școală și activități. Să iubească. Să nu vorbească urât de nimeni, chiar dacă viceversa nu e valabilă. Și să nu ia nicio decizie, niciodată.

„Cu copiii, trebuie să-ți știi locul.” Asta e o variațiune a frazei de mai sus. Locul fiind acolo în care faci de toate, dar nu ai voie, doamne-ferește, să te superi din ceva, orice. Că doar nu ești mama. Și locul pe care trebuie să ți-l știi e ăla în care e clar că orice greșeală faci, ea va fi speculată și întoarsă impotriva ta în câteva secunde – iar asta poate să șteargă ani de strădanii.

E clar că asta nu e o treabă pentru ăia slabi, mai ales când din partea cealaltă șicanele sunt nelimitate și au depășit orice urmă firavă al bunului simț. Merg înainte, cu ei de mână, pentru că sunt sigură de iubirea pe care ne-am făcut-o în toți anii ăștia. Pentru că da, eu cred că iubirea e ceva ce faci, nu ceva ce simți.

Cred că o să mai revin pe subiectul ăsta. Când am început să scriu pe blog, acum 18 (!!!) ani, eram într-un punct critic al vieții mele; acum e altfel, cu mult mai multă liniște, dar s-au adunat multe vorbe nespuse în mine în anii care au trecut fără scris.

Să ne recitim cu bine, mai treceți pe la mine.

Tweet