“Nu se poate. E complicat.”
Niciodata nu mi-au placut cuvintele astea. Sau dimpotriva, mi-au placut atat de mult incat le-am bagat adanc in minte, aproape le-am scrijelit pe creier, sa-mi aduc mereu aminte ca sunt doar niste cuvinte. Nu o stare de fapt.
Primele “nu se poate” le-am auzit in copilarie, cand parintii mei nu-si puteau permite fiecare excursie si tabara pe care o visam. Asa ca aveam de ales: “nu se poate sa mergi si in excursie, si in tabara; trebuie sa alegi.” Iar eu alegeam cu inima stransa, ca as fi vrut si una si cealalta. Imi amintesc de o excursie la Balaton, organizata de scoala cand eram prin clasa a VII-a, la care nu s-a putut deloc. Schimbarile aduse de Revolutie, salariile mici ale parintilor, aparitia unui alt copil in casa si altele de felul asta au facut sa nu se poata. Am plans mult atunci, pe ascuns, dar mi-am jurat ca o sa ajung la un moment in care sa se poata o excursie la Budapesta/Balaton (sau orice alta excursie pe care mi-as fi dorit-o).
Odata cu anii, “nu se poate” a devenit “e complicat”. Adica un fel de “se poate, insa doar cu mari sacrificii”. E felul maturitatii de a suprima asteptarile si de a nu te lasa sa visezi. Da, e greu sa tintesti sus, peste tot ceea ce ar trebui sa fie conditia ta de om care a auzit toata viata ca e mai bine sa stea in banca lui.
Un alt “nu se poate” transformat in “e complicat” l-am auzit acum trei ani, cand am cerut sfatul unui profesionist despre ceva ce aveam in minte. Ideea mea era buna, dar nu se putea aplica acolo unde traiam. Ca era prea greu si n-aveam sprijinul nimanui. Probabil de aia s-a si intamplat mai tarziu, doar auzind lucrurile astea m-am ambitionat atat de tare incat nimic nu m-a mai putut opri. Taur fiind, am senzatia ca expresiile astea doua au pentru mine efectul unei esarfe fluturate in fata ochilor.
Cand aud ca nu se poate, incep sa rad sau sa ma revolt, dupa caz. Viata mi-a fost plina de atatea imposibilitati si complicaturi incat nu e chip sa ma las incurcata de ele. Acum pot sa planific excursii si sa merg la cine gourmet, chiar daca in adolescenta am auzit doar “nu poti sa cresti mai mult, aici iti e locul”.
Iar eu am invatat ca locul meu e acolo unde visez ca e.
Foto: Possible Not Impossible by Shutterstock (e foto cu licenta speciala obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)
Tweet
Acum, când totul ţine de mine, “nu se poate” s-a transformat în “dacă vrei şi munceşti…se poate!”
Asta da atitudine! Imi place.Te admir :*
Și mai rău e când știi că se poate, că totul e simplu, dar există niște ”deștepți” care sunt prea leneși și ”autosuficienți” ca să miște lucrurile.
Andreea, ceva de genul asta, da
Lala, ce draguta esti tu!
Levente, la tine chiar e complicat. Ce spun eu nu se aplica intotdeauna, ci mai degraba in viata personala. Profesional, e mult mai greu cand depinzi de deciziile altora.