Si ficatii, dar mai putin. Ca am descoperit berea nefiltrata. Bine, o stiam io de mai demult, dar de vreo luna incoace torn in mine cantitati industriale. Pentru ca e cald. Sau pentru ca e foarte. La orice eveniment, orice as sarbatori (inclusiv pedichiura proaspat facuta), “imi dau” o nefi.

Vinerea trecuta povesteam unui prieten cam cat de tare m-am distrat joi noaptea si am observat ca, atunci cand a venit vorba de bere, i-am explicat in ore, nu in cantitatea bauta. A fost ceva de genul: “ba, am baut bere 4 ore si dupa aia am fost in club si am dat-o pe whisky”. Da, da, dormit doua ore, rau ca la caini, jur ca nu mai beau niciodata, a fost exact ca oricare alta betie.

Azi-noapte am baut iar nefiltrata. Iar ma jur pe toti sfintii ca nu mai beau, ficatul da in mine necontenit, de cand m-am trezit. Capul doare, concentrarea are de suferit, dar ce bine ca nu tre sa ma stresez prea tare pe chestia asta.

Asa ca, dragii mei, cred ca reiau cronicile de crashma. Pentru ca pot

Dragostea e supra-apreciata. Toata lumea o canta, o scrie, o lauda, ii da o importanta mai mare decat are ea, de fapt. Eu cred ca acest cuvant a fost inventat special pentru oameni, pentru ca ne credem superiori animalelor si nu puteam sa-i spunem simplu, pradare. Pentru ca tot dansul asta dintre doi oameni nu e altceva decat un joc intre vanator si vanat.

Iubesc ghepardul. E atat de elegant si de mandru atunci cand pune ochii pe prada. Si cred ca vaneaza gazela doar pentru ca e distinsa in fuga ei. E aproape ca atunci cand ea il vede pe el in club si ii face cu ochiul, el se incordeaza si apoi fuge dupa ea, gonind cu o viteza egala cu cea a ghepardului.

Si noi, in goana noastra zilnica, pradam. Nu ne infruptam din carne, dar luam suflete si calcam mandrii. Ne transformam, de dragul jocului, in gheparzi. Unii nu fac asta niciodata, raman un vanat toata viata lor. Si, pentru ei, ghearele noastre sunt privirile si coltii ne sunt cuvintele. Privirile, ca si ghearele, se ascund sau se ofera, ascutite sau bagate in pernite moi; cuvintele noastre, ca si coltii, taie sau musca usor, pentru a prelungi agonia sau pentru a-i pune capat.

Iubesc joaca si an dupa an dintii mei se inclesteaza doar pentru a se deschide mai mult si pentru a provoca rani mai adanci. Pentru ca vanatul, pradarea, nu e o alegere, e o necesitate. E pentru supravietuire, pentru suprematie, pentru dorinta de a iesi mereu invingator.

Unii au noroc sa se joace toata viata cu un singur om. Sau, ma rog, mare parte din viata. Noi, ceilalti, suntem mereu in cautarea prazii perfecte…

Uite asa, am intrat azi in a patra zi fara internetii pe care-i platesc. Am atatia draci incat greu ma controlez sa nu incep sa injur ca la usa cortului, asa, ca o duamna ce ma aflu. A scris si Cristina despre asta, ca si ea e cu nervii ghem. Noi doua ne impartim nenorocitul de stick, cand suntem acasa, dar de cele mai multe ori umblam creanga prin crashme care au internet wireless.

De luni dimineata am inceput cu intrebarile. Ba ca se lucreaza, ba ca nu se lucreaza si noi aparem conectate, ba ca problema e transmisa la departamentul tehnic si ca vom fi contactate. Numai minciuni, de trei zile. Degeaba sunam, degeaba facem scandal, nimeni nu ne baga in seama.

Am aflat ca si altii au probleme. Si nu de duminica, asa ca noi, ci de vineri. Oameni care depind si ei de functionarea internetului ca sa-si poata face treaba. Eu m-am plans in stanga si in dreapta si pana la urma am aflat ca problema e alta: s-au ars niste echipamente in timpul furtunii de saptamana trecuta, din cauza fulgerelor. Problema s-ar remedia foarte repede daca cei de la Bucuresti ar trimite respectivele echipamente, ca sa fie inlocuite. Doar atat ca aia se fac ca ploua si nu trimit nimic.

Nesimtirea astora de la RDS este peste puterea mea de intelegere. Omul cu care am vorbit, angajat de-al lor, spune ca sunt foarte multi oameni care asteapta sa fie reconectati, sunt sase zone cu probleme. Deci, io banuiesc ca n-avem nici o sansa sa fie linie functionala pana pe sfarsitul saptamanii. Asta daca avem noroc.

Incerc sa nu ma irit foarte rau, ca oricum doar eu sufar daca ma enervez. Ca in nici un caz n-o sa-i pese RDS-ului ca io fac urat. Dar ma gandesc ca o sesizare la OPC tot o sa pot face, ca si asa nu pot lucra, doar nu am interneti, nu?

In weekendul asta de la Cluj am avut un moment in care am stat la povesti cu Cosmin Tudoran, de la Cassa Loco. Om fain, fara fite de vedeta, desi nisa muzicala creata in Romania il face (alaturi de colegii de trupa) sa intre in istoria muzicii romanesti. Si cum mi s-a parut ca nu mai au atatea concerte cate ar trebui sa aiba, l-am intrebat care e problema. Mi-a raspuns sincer: “Tu nu vezi ca pana si Mika a venit la un concert la care lumea nu a trebuit sa plateasca pentru a-l vedea live?”

Uite asa mi-am dat seama ca artistii romani au o mare problema: aceea ca se asociaza cu diverse manifestari culturale, gen festivalul berii, sau al vinului, sau zilele orasului, iar oamenii sunt obisnuiti sa vada nume mari fara sa plateasca nimic. Pentru ca daca ai ocazia sa-i vezi asa, nu te mai stresezi sa platesti bilet pentru un concert organizat, “ca si asa vin la festival anul asta”. Nu mai vorbim de albumele pe care le scot si pe care nu le cumpara nimeni, ca doar romanul e obisnuit cu moca, luam de pe torente.

Ma intreb oare cum ar fi daca pentru toate manifestarile de felul asta s-ar cere la intrare o suma modica. Un leu, sau 5 lei. Putin, ceva simbolic, doar pentru a arata oarecare respect fata de trupele alea care vin pe scena si performeaza (mai mult sau mai putin) live. Insa nu poti sa faci asta, pentru ca artistii romani nu se respecta intr-atat incat sa adauge o asemenea clauza in contract. Dar mai apoi se jeluiesc peste tot ca nu mai vine nimeni la concertele lor de lansare de album sau nu le mai cumpara nimeni piesele.

Si uite asa, oameni precum Cosmin cauta (si gasesc) respect in alte parti, acolo unde oameni stiu ca trebuie sa plateasca pentru ceva calitate. Iar noi ramane sa ne multumim cu concerte ale unor artisti care ar putea fi apreciati mai mult, doar ca nu-si doresc asta.

PS: sa aduci un artist atat de misto ca Mika, in Romania, si sa nu ceri nici un leu publicului, mi s-a parut o jignire atat pentru public, cat si pentru artist.

Cand am fost la Cluj, Foaia Transilvana a luat niste interviuri cu bloggerii prezenti la actiune. Of course, am fost si eu printre ei. Despre ce credeti ca m-a intrebat Radu? Despre Facebook. Poftiti de va distrati si voi:

Altfel spus, Ioana Nebuna (regina a Castiliei si arhiducesa de Austria), despre care am mai scris, aici. Inca de cand ii citisem povestea, mi s-a parut ca asa zisa ei nebunie e doar acea nebunie normala (daca pot sa zic asa), pe care o manifesta orice femeie indragostita.

Aseara am vazut filmul, Juana la Loca, un film care reda, bineinteles, o viziune oarecum romantata a povestii ei de dragoste cu Filip, arhiduce de Austria. De ce romantata? Pentru ca nebunia Ioanei a fost reala, ea a fost suficient de slaba ca sa isi lase toata ratiunea sa fie afectata de iubirea ei oarba pentru sotul ei. Ioana a Castiliei a avut o viata a carei pilon central a fost barbatul pe care il iubea. A fost considerata nebuna, pentru ca avea dese accese de gelozie, sentiment pe care sotiile acelor vremuri erau invatate sa il tina in frau.

Ioana isi neglija regatul atunci cand il prindea pe sotul ei inseland-o. Cel mai dramatic moment a fost acela in care, cautandu-l ca sa-i spuna ca mama ei a murit, l-a gasit in pat cu alta femeie. Oricata incredere ai avea in tine, ca femeie, un moment de genul asta te doboara si te aduce pe marginea prapastiei. Mai ales cand ai 20 de ani, asa cum avea Ioana la momentul respectiv. Iar asta a transformat-o, dintr-o tanara indragostita, in sotie inselata.

Da, gelozia e o boala, iar pentru acele vremuri era de-a dreptul periculoasa. Probabil ca si acum e, de obicei nu vrei sa te pui cu o femeie orbita de gelozie. O admir pe Ioana pentru ca a avut curajul sa isi traiasca sentimentele, in loc sa le inghita, asa cum faceau toate femeile pe vremea aia. O admir pentru ca a fost destul de femeie incat sa-si infrunte sotul cu infidelitatile lui. O admir pentru ca a putut sa treaca peste tradarile sotului ei, sa-l iubeasca neconditionat si sa-i sarute ranile, pe patul de moarte.

Eu nu pot.

Apai, cum sa fie, fain. Si nu fain ca de obicei cand merg la Cluj, desi nu-mi amintesc sa fi mers vreodata si sa ma simt aiurea, ci fain pentru ca am vazut niste chestii pe care nu le-am mai vazut niciodata si care m-au impresionat.

Vineri ne-am luat Carpatair-ul spre Cluj si, dupa un zbor lin de 30 de minute am ajuns in aeroportul clujean, unde ne astepta microbuzul West City Hotel si insasi Ebucataria, materializata prin persoana eternului Andrei Crivat. Dupa un dus, povesti si cafele, am post poftiti la masa si ne-am delectat cu tot felul de chestii bune, insa eu m-am declarat invinsa de oboseala (dormisem doua ore) si m-am retras in vastele apartamente.

Sambata dimineata, dupa un somn ataaat de lung (cam 10 ore, deci da), ne-am luat micul dejun la frumosul hotel (ii foarte misto hotelul asta, m-am tot chinuit sa ii caut nod in papura, dar n-am reusit), ne-am urcat in microbuz (oferit tot de hotelul la care am stat) si am pornit spre a ne bea cafeaua pe dealul Feleacului, la un restaurant pe care nush cum il cheama. In drum spre cafea, am trecut pe langa gradinile Palocsay, care acum sunt pline de pomi frunctiferi, dar care, acum vreo cateva zeci de ani, erau sere de flori si produceau garoafele preferate ale Elenei Ceausescu (o floare cu un diametru impresionant).

Cafeaua n-am mai baut-o, ca restaurantul era inchis, drept urmare ne-am urcat inapoi in microbuz si ne-am dus catre centrul Clujului, sa vedem ce minunatii mai intalnim. Am ajuns la Bastionul Croitorilor (numit asa pentru ca a fost finantat si intretinut de breasla croitorilor), singurul bastion al cetatii vechi care s-a pastrat integral.

Am plecat mai apoi spre Biserica Reformata (aflata pe Ulita Lupilor, cea mai veche strada din Cluj), care e o adevarata minune, nu atat pe exterior, cat pe interior. Biserica are expuse pe pereti blazoane ale familiilor nobile care traiau in zona acum 500 de ani. E impresionant sa vezi atata istorie adunata in cativa metri patrati. Nici biserica n-a avut o istorie lina, incercandu-se distrugerea ei undeva pe la 1600, insa cladirea s-a aparat singura, cateva blocuri de piatra cazand peste cei care vroiau sa o devasteze si 14 oameni au fost omorati.

Am plecat mai apoi spre Biserica Piaristilor (ordin calugaresc al romano-catolicilor), o cladire superba, construita in stil baroc. Interiorul este spectaculos, iar altarul principal trebuie vazut, nu descris: aur, lemn sculptat…o minune. Nici aceasta biserica n-a scapat de evenimente, iar unul dintre ele s-a intamplat chiar in perioada comunista, in 1956, atunci cand credinciosii si preotii greco-catolici au organizat unul dintre cele mai mari proteste anticomuniste. Scopul a fost acela de a arata ca nu e adevarata afirmatia cum ca nu mai exista Biserica Romana Unita (io am cautat pe Wiki, am gasit niste chestii foarte interesante mergand din pagina in pagina). Bineinteles, au fost o gramada de arestari si incarcerari, ca urmare a protestului.

Urmatorul punct a fost Biserica Sf. Mihail. Desi e mare si impunatoare, nu e decat o biserica, construita in stil gotic, una dintre cele mai mari existente pe teritoriul Romaniei. Mi s-a parut interesant ca aceasta biserica a avut autorizatie de contructie de la curtea papala de la Avignon, adica pe la 1300, ceea ce o face cea mai veche biserica vizitata de mine vreodata.

Pentru ca era deja foarte cald, am hotarat sa ne retragem pe o terasa pentru cateva momente de respiro, in centrul vechi, cu stradute mici si doamne cochete. Am baut o nefiltrata, am dat interviuri pentru Foaia Transilvana, ne-am ras, ne-am jucat cu catei intalniti pe drum si apoi am plecat spre Gradina Botanica, unde ne-am pierdut printre flori. Ca asta-i un loc despre care n-am ce sa va spun decat ca e musai de vazut. Da’ musai.

Bineinteles, seara a fost dedicata pentru Irish Pub. Ca, asa cum zice #Florica, “Crivat ii duce pe toti la Pub ca la Mecca”. Am mancat, am baut, unii s-au jucat fusbal, altii au facut concursuri de ghicit intre cola si pepsi si, in rest, numa’ am ras.

Concluzie? Stiam ca in Cluj e frumos, stiam ca e multa istorie, stiam ca sunt povesti frumoase. Ceea ce nu stiam e ca nu ma asteptam sa ma simt atat de bine ca turist intr-un oras pe care se presupunea ca il cunosteam deja. Asa ca…dati o fuga pana la Cluj, parol ca merita.

PS: S-au mai plimbat cu noi si ne-au suportat fitele si cei de la VinSiEu si Eximtur.
PS2: Alex, Corina, Carmen, Andreea, Miruna, Adi, Gogu (pup, te!), Maka, Raul si ghidul nostru, Cosmin Tudoran, a fost una dintre cele mai faine gasti cu care m-am plimbat vreodata.

De obicei nu controlez internetii cand vine vorba de ingrijire corporala, mai ales cand vine vorba de ingrijirea tenului, pentru asta apelez intotdeauna la cosmeticiana mea (care e de mare angajament). Dar azi, cautand una-alta pe site-ul Ambasadoarelor Dove, am gasit articolul asta, care incearca sa ne explice decalogul frumusetii pielii. Si am mai primit o leapsa draguta si de la Florica, asa ca, numai bine ma pun pe scris.
Drept urmare, o sa scriu mai jos cele 10 porunci nebuloase, cand e vorba de ingrijire. Da, nu sunt un model absolut, pentru ca fumez ca o turcoaica, iar asta nu e bine pentru organism absolut deloc, insa incerc sa fac celelalte lucruri cat se poate de corect.
1. Iubeste-ti parul. Spala-l, dar nu prea des, spalatul zilnic favorizeaza excesul de sebum, deci de doua ori pe saptamana e suficient. Pentru mine, cel putin. Intreaba pe cineva de specialitate ce tip de par ai si cumpara-ti samponul in functie de ce ti se recomanda.
2. Foloseste doar produse de calitate cand adaugi creme, geluri sau spume in par. Ia in considerarae ca, daca folosesti prea multe chestii de genul asta, pielea capului nu mai respira foarte bine si atunci regula cu spalatul de doua ori pe saptamana nu se mai aplica. Dupa ce ai folosit produse de styling, curata parul cat mai curand posibil.
3. Demachiaza-te, zilnic, chiar daca in ziua aia n-ai iesit din casa si nu ai nici urma de fard pe ochi. Chiar si cele mai mici particule de praf se depun pe fata si uite asa apar punctele negre. Foloseste un sapun special pentru tenul tau, iar o data la doua saptamani merge o crema de tip peel-off sau scrub.
4. Hidrateaza-ti tenul cu o crema de fata potrivita. Ca e romaneasca sau de la nush ce laborator elvetian, nu conteaza, important e ca tenul tau sa aiba in permanenta hidratare corespunzatoare.
5. Rasfata-ti pielea in timpul dusului si foloseste un gel de dus cremos, care sa curete si sa hidrateze in acelasi timp. Apai de mine stiti ca folosesc deja Dove, deci recomand. E foarte important sa folositi un burete de baie (eu am unul din alge marine, impecabil), pentru ca celulele moarte sa se curete de tot de pe corp si s-o lase sa respire. Unde mai pui ca un burete adevarat face si un masaj anti-celulitic brici.
6. Foloseste o crema hidratanta pentru corp, de preferinta din aceeasi gama cu gelul de dus (eu asa prestez). Niciodata nu ma sterg foarte bine cu prosopul, las pielea putin umeda pentru ca, in felul asta, crema de corp se absoarbe mai bine si are efect mai mult timp.
7. Nu uita de picioare. Calcaiele trebuie “mangaiate” cu piatra ponce macar o data la doua zile, iar pedichiura trebuie facuta o data la doua saptamani, iarna sau vara. O crema speciala pentru calcaie si niste tampoane de curatare pentru degete e mai mult decat suficient pentru a avea intotdeauna niste picioruse simpatice si sexy.
8. Mainile au si ele nevoie de ingrijire speciala. Eu am o obsesie pentru asta si, daca fara tigari mai raman din cand in cand, niciodata nu raman fara crema de maini. Manichiura face parte dintre obsesiile mele saptamanale, asa ca am tot timpul maini ingrijite.
9. Ca tot am vorbit pana acum de hidratare, ca sa evitam pielea uscata, tre sa-i dam de baut si prin metoda clasica. Adica sa bem apa. Nu, eu nu beau apa (decat foarte rar), dar stiti cum se spune, „fa ce zice popa, nu ce face popa”.
10. O excursie la un salon cosmetic, o data la cateva luni (speciaistii zic ca o data la maxim doua luni e ideal), va poate scuti de multe chestii neplacute, gen cosuri sub piele sau muulte puncte negre. Plus ca un masaj, din cand in cand, aduce doar beneficii.
Pana la urma, tot ceea ce faceti se rasfrange asupra aspectului general. Stiu ca am spus, de multe ori, ca aspectul nu conteaza atat de tare, insa curatenia si ingrijirea corpului nu are legatura ca asta. Sa fim ingrijiti e un minim de respect pe care ni-l acordam noua.

Si pentru ca e leapsa, as vrea sa stiu care sunt ritualurile si tabieturile lor: Cristina, Bloo si Sora

E clar, vara 2010 e vara plimbarilor, a redescoperirii tarii si oraselor in care traim. Redescoperirea Romaniei intra in sarcina lui Bobby Voicu si a Petromului, iar plimbarile prin orasele de frunce intra in sarcina oricui vrea s-o preia. E ca un fel de leapsa, pornita de Corina Georgescu si preluata de oameni care se simt mandri de locul in care traiesc. Pana acum au fost doua actiuni de felul asta: plimbarea prin Bucuresti, apoi cea prin Arad. La prima am fost, la a doua n-am putut din cauza de munci.

Urmeaza plimbarea prin Cluj, la care (cu mandrie pot sa spun) am fost invitata de Andrei Crivat si BlogDeTurism, impreuna cu alti oameni misto din tara. Eram tentata sa spun ca eu cunosc Clujul, doar am fost acolo de nenumarate ori, dar, mai apoi, mi-am dat seama ca probabil nu-i cunosc nici 5% din secrete, si tocmai pe astea vreau sa le descopar.

Pe langa EBucataria, care ne va hrani cu drag, mai avem si alti oameni care au “uneltit” ca noi sa ajungem si sa ne bucuram de cluj: organizatorii West City Hotel si Blogdeturism plus sponsorii Carpatair, FTR.ro, VinSiEu.ro, Eximtur.

PS: urmeaza si Timisoara, dar toate la timpul potrivit

LE: Ca sa inteleaga toata lumea, Crivat doar ne-a transmis invitatiile, ca el era singurul care avea adresele tuturor.

Mi-a dat Bobby o leapsa. Faina leapsa, ca io numa’ de astea fac ;). Trebuie sa scriu despre locul meu preferat din Romania, lucru destul de dificil de facut, pentru ca sunt atatea locuri frumoase, incat nu mi-ar ajunge o saptamana sa scriu despre toate. Insa unul singur le bate pe toate: locul copilariei mele.

Cand aveam doar cateva luni, bunicii m-au luat cu ei in tabara de copii unde erau administratori. Erau destul de scurte perioadele in care eram cu parintii, pentru ca, pe vremea aia, era destul de greu sa lucrezi in 3 schimburi si sa ai grija si de un copil. Asa ca marea parte a copilariei mi-am petrecut-o la Santa, la 4 kilometri distanta de Paltinis, intr-un loc care si acum pare rupt din rai.

Locul are vreo 10 cabane de toate, incluzand si cantina plus bucataria, cabana padurarului si cabana administratorului. Pana acum vreo cinci nici una din cabane nu era renovata, focul se facea tot cu lemne, iar spalatul pe ochi se facea la jgheaburile metalice din apropierea cabanelor. In jurul locului e doar padure, de brazi, cu multe locuri in care se gaseste zmeura. De afine nu mai vorbesc, sunt atat de multe tufele alea incat sunt foarte mari sansele sa le strivesti in timp ce mergi prin padure.

Da, iubesc locul ala atat de mult incat mi-am pus poza uneia din cabane pe cardul meu cel personalizat. De cate ori merg acolo ma simt copil, fara griji, fara nimic care-mi intuneca trecutul sau viitorul. Si cel mai drag lucru pe care mi-l amintesc e felul in care se supara bunicul meu pe mine cand dispaream ore in sir prin padure, iar el ma cauta innebunit de spaima ca as putea sa intalnesc vreun lup sau vreun urs.

Imi pare rau ca nu am poze de atunci, dar am cateva facute anul trecut, de Pasti, cand am dat o fuga sa vad micul meu colt de rai.

As vrea sa mai aud povesti frumoase despre locuri din Romania. Cristi, Richie, Clawd?