Nebuloasa

Sunt momente in care chiar imi pare rau ca nu locuiesc in Bucuresti, iar evenimentul pus la cale de Cabral este unul dintre acele momente. Daca ma citeste cineva din Bucuresti si inca nu stie de eveniment, ar fi bine sa mearga. Ca doar unde mai poti sa te simti bine si sa si ajuti in aceeasi masura?

Pentru ca starea generala ciudata nu vrea sa ma paraseasca, pentru ca la postul anterior am primit cateva comentarii care mi-au adus bucurie, as vrea sa povestesc cititorilor mei (si prietenilor, pentru ca sunt cativa care ma citesc) de unde am eu incrancenarea asta cateodata dusa pana la absurd. Ca si asa se poarta dezvaluirile despre viata bloggerilor. (more…)

M-am trezit cu greu, am aruncat un ochi pe fereastra si norii plumburii mi-au dat instant o stare de nervozitate combinata cu o depresie de zile mari. Era cat p-aci sa ma bag din nou in pat si sa mai trag un puisor de somn de vreo ora-doua. Am rezistat tentatiei si m-am tarat inspre ibricul de cafea, blestemand luna lui noiembrie, care nu mi-a placut niciodata. Ploaie, cer mohorat, gri si cate putin mov inchis, perioada preferata a lui Bacovia - nihilistul si deprimatul continuu.

Nu pot sa ma adun nici acum, am tot citit la bloguri pana mi s-a urat, mi-am trimis mailurile importante si ma tot uit la programul zilei de azi, care mi se pare mult prea incarcat. Am luat si o decizie foarte importanta azi, in viata mea personala. Si mi-a fost greu, dar am facut-o, iar acum ma simt ciudat si sper doar sa fi facut bine…

Si totusi, ma apuc de treaba serios. Si o sa-mi bag piciorul in norii astia plumburii, exact asa cum am facut de cand ma stiu

Se spune ca o carte face parte din putinele lucruri din lumea asta care ne hranesc sufletul. Imi amintesc ce devoratoare de carti eram pana nu demult, cu cat interes citeam carti din diverse domenii, cat mai colindam libraria Humanitas din centrul Sibiului, pentru a-mi mai hrani setea de cunoastere.

Prima carte citita de care-mi amintesc e “Legendele Olimpului” repovestite de Alexandru Mitru, o carte mare, albastra, pe care o citeam incet (eram, cred, prin clasa a treia) si ma minunam nespus de ceea ce citeam. Printre cartile copilariei mele, nealterate de televizor, se afla la loc de cinste “Colt Alb”, “Ciresarii” si “Cismigiu et comp.” Adolescenta fiind, am trecut la lucruri serioase, devorand filozofie si critica literara. Bine, erau parte din programa mea scolara, dar mi-au placut atat de mult incat, la un moment dat, citeam tot ce aveam de citit cu pasiunea omului care, cu cat citeste mai mult, cu atat isi da seama ca stie prea putin. Insa cartea care mi-a marcat personalitatea si care se afla pe locul 1, 2 si 3 in preferintele mele se numeste “Cheile Imparatiei” (A.J. Cronin) si este o poveste despre cum poti sa iti schimbi modul de viata realizand ca poti sa intinzi o mana si prin asta sa faci niste oameni fericiti.

Si de la ce m-am luat? Pai am realizat ca singura chestie pe care o citesc acum este un serial scris pe un blog, care are sanse sa devina carte, si care imi linisteste oarecum setea de lectura. Si pentru ca mi-e dor de serile in care stateam sa citesc pana tarziu, sper ca seara asta sa ma prinda cu cartea pe care am inceput-o acum ceva vreme.

PS: Ceva sugestii de carti bune aveti pentru mine?

Ieri a trebuit sa plec la Oradea, cu treburi. Cand m-am intors, trecand prin Salonta, am oprit la o trecere de pietoni. Niste copilasi de vreo 9-10 ani maxim, veneau de la scoala. Din masina mea urlau niste “triluri” rock, ca asta ascult eu cand merg la plimbare. La un moment dat, unul dintre pusti isi indreapta privirea spre mine, fata i se largeste intr-un zambet incredibil si incepe sa dea din cap, cu mana ridicata in semnul ala specific rock-erilor. Inutil sa mai spun ca nici n-am mai putut porni masina, ca ma zguduiam de ras. Concluzia? Inca mai e speranta, nu toti pustii din ziua de azi stiu doar manele si house.

Cand incepi sa tii cont de ceea ce spune lumea despre tine? Cand incepe sa-ti pese de felul in care esti perceput de cei din jur? Ma intreb daca exista un moment in viata fiecaruia in care devenim constienti de imaginea pe care o oferim celorlalti.

Eu ma intreb adeseori cum ma vad ceilalti, desi niciodata nu mi-a pasat cu adevarat de parerile lor cu privire la felul in care ar trebui sa procedez in anumite situatii. Imi amintesc ca, de cand eram mititica, putin imi pasa de ce-o sa zica unul si altul daca ma imbrac in vreun fel, daca spun gluma aia sau daca fac vreo boacana. Insa probabil ca de putine ori am facut ceva urat, rau sau fortat, pentru ca n-am avut parte de prea multe critici sau admonestari din partea prietenilor. Mistourile nu se pun, am o gramada de prieteni care imi spun ce au de spus prin glume si in felul asta fac critica mai dulce (si constructiva, totodata).

Dar acum se intampla o chestie ciudata in viata mea, care o sa dea nastere la critici, admonestari, suspiciuni de nebunie o sa planeze asupra capului meu si asa mai departe. Si mi-e putin teama de reactiile celor din jur, a celor de care imi pasa. Si mi-ar fi de folos experientele unor oameni care, la un moment dat din viata lor, au facut o chestie tabu…

Frank si Bono..superb

Neuronu si Teo de la Deko se cearta de mama focului. Totul a inceput cand Teo, in zeflemeaua caracteristica, a insinuat ca publicul Romaniei merge la spectacolele Showtime in necunostinta de cauza, asteptandu-se sa vada pe scena trupa DeKo. Acu, parerea mea e ca Teo a incercat sa faca un misto, dar a fost atat de fin incat nu s-a prins nimeni: grandomania de care este acuzat nu e decat o incercare de face haz de necaz. Totusi, ar fi putut sa o spuna mai frumos, mai ales ca trupa Showtime a avut intotdeauna cuvinte frumoase despre DeKo.

Eu i-am cunoscut pe amandoi si pot sa spun ca e adevarat ca nu poti sa ai umor daca nu esti inteligent. Si fiecare isi imbraca forma de umor in functie de personalitate, normal. Dar eu acum stau si ma intreb: oare era necesar tot scandalul asta? Pentru ca in stand-up-ul romanesc se intampla alt lucru despre care ar trebui sa tinem seama, si anume faptul ca HBO a semnat un contract pentru Stand-up Cafe cu unul dintre cei mai imbecili reprezentanti ai comediei de genul asta de la noi din tara. Nici macar nu ma chinui sa pun vreun link, pentru ca omul e atat de slab in ceea ce face incat exista pericolul ca privitorul sa nu mai vrea niciodata sa vada ce e aia stand-up romanesc de calitate. Adica ceea ce face Showtime. Si ceea ce face DeKo. Si in loc sa se certe, liderii trupelor respective ar trebui sa puna de-un spectacol cum n-a mai vazut Romania asta. Dar cand orgoliile se intalnesc…ies scantei mai rau decat din palosul Zmeului cu al lui Fat-Frumos.

Si ca sa inchei: nu mi-a placut atitudinea lui Teo si e bine ca Neuronu a luat atitudine (desi poate putin cam dur), dar eu sunt convinsa ca o discutie intre cei doi vor lamuri lucrurile. Si asta doar pentru ca am vorbit mai devreme despre oameni inteligenti. Nu?

Azi e promotie. La Heaven Studio. Cu premii, fete, distractie, tot tacamul. O sa fiu si eu pe acolo. Zombie, plina de draci, emotii si alte cele. Promovam Alcohol Killer.

Curiosi? Puteti sa dati un search pe Google sau puteti veni sa testati. A doua varianta e mai buna, zic eu. Va astept.

Simteam nevoia sa ma plang putin. Am mai incercat azi o data, dar nu mi-a mers, persoana careia m-am gandit sa ma confesez avea alte probleme.

Deci, sa ma plang: e ora 23 si eu sunt la munca. Aud meciul in fundal si lucrez la mapa de marketing ce trebuie prezentata maine, la sedinta de la ora 15. Ah, abia am inceput sa lucrez la ea, deci poate ca o sa fac noapte alba. Sau nu. Stiu ca ar trebui sa lucrez in loc sa scriu pe blog, dar orice om simte nevoia de o pauza. Steaua ma enerveaza ca nu joaca nimic. Mi-e foame. Somn. Lene. Imi simt ochii plini de nisip (si cred ca asta e o vaga senzatie fata de ceea ce o sa simt dimineata cand ma voi trezi).

Si, cu toate astea…gata cu plangareala, ma intorc la munca. Noapte buna, copii!