Bun regăsit?

Sunt aproape 2 ani de când n-am mai intrat aici. Plătesc domeniul anual, am plătit cam un an și un SSL (care ar putea să-mi facă blogul secured, dar eu nu știu să-l instalez și nici n-am avut energie să rog pe cineva) a rezolvat Hoinaru, all good, mulțumesc!, scriu zilnic texte în capul meu. „Ia uite, ăsta ar fi subiect pentru blog”, îmi zic aproape zilnic, după care trec mai departe la orice lucru mai am de făcut.

Câțiva prieteni m-au rugat să scriu pentru ei în diverse situații. Am zis „da”, apoi n-am putut să scriu; nu mi s-au așezat literele pe foaie neam, n-am fost în stare să leg trei fraze coerente. Mi-am cerut scuze ulterior, dar am dezamăgit câțiva oameni. Să nu mai spun ce dezamăgiți sunt cei care încă intră pe blog, după atâta amar de vreme în care n-am mai scris; am găsit niște comentarii din 2020, 2021, chiar 2022. Mulțumesc, oamenilor.

În doi ani, viața mea e la fel și complet schimbată în același timp. Sau poate sunt eu complet schimbată. N-am mari realizări, dar un mare plus e că am reușit să țin agenția pe profit în timpul ăsta complicat pentru evenimente culturale. Pentru cine nu știe, am o agenție care lucrează cu evenimente medii și mari; facem PR și ne ocupăm și de o parte din ce înseamnă producție de eveniment. În momentul ăsta suntem trei fete ambițioase care pun umărul la treabă bună: una e în Hațeg, alta e la Brașov (a fost la București, acu` a fugit la munte), iar eu sunt la Timișoara. Da, funcționează, iar de văzut ne vedem de 2-3 ori pe an, niciodată toate trei la un loc – dacă nu punem la socoteală întâlnirile online.

Viața mea personală n-a fost niciodată foarte vizibilă pentru alții, deci n-o să fie nici de acum înainte. În toată această perioadă am încercat să mă adaptez unei noi realități, o relație cu un bărbat care are doi copii ce-și petrec cu el mare parte din timp. Și, deci, și cu mine. Uneori e mai greu, alteori mai ușor, niciodată plictisitor. Îi ador pe copiii ăia. Aș face orice vor ei, când vor ei, iar dacă mi-ar da în cap cu o piatră n-aș înceta să-i iubesc.

Am reînceput să merg la terapie, de aproape un an, din două motive. Unul, să încerc să înțeleg și să atenuez presiunea din creierul meu din perioada asta în care încerc constant să găsesc soluții pentru supraviețuire profesională; celălalt, din dorința de a afla cum ar fi bine să mă raportez la relația cu cei doi copii, ce e bine și ce nu e bine să fac. Cu ocazia asta, mai învăț câte ceva despre mine, despre momentele prin care am trecut și care m-au făcut să iau anumite decizii proaste, dar și ce pot face să-mi transform anii următori în unii buni și aducători de liniște. Fiecare zi pe rând e noua mea mantră.

Citesc mult, foarte mult. Dacă tot n-am mai scris, măcar să recuperez la antrenament literar. De la cărți istorice, la young adult, trecând prin autori clasici pe care n-am avut curiozitatea să-i descopăr până de curând, citesc deja cam 6-7 cărți pe lună. E mult pentru mine, abia dacă ajungeam la două pe lună în anii anteriori.

Nu mi-am făcut planuri de viitor. N-am niciun alt scop în afară de a fi liniștită. Am început anul timid, cu munca la unul dintre cele mai mari festivaluri din țară, unde, de anul trecut, sunt parte din echipa permanentă. Asta mi-am dorit de câțiva ani, uite că s-a întâmplat. Agenția are deja câteva contracte mari și faine, colegele mele se ocupă de ele preponderent, plănuim și o conferință mare de management cultural (Linked Culture, ajunge la ediția a VI-a – ediții consecutive, neîntrerupte de pandemie).

Sunt bine, oamenilor, un bine constant și lin, fără bucurii sau supărări extreme. Ceea ce vă doresc și vouă. Dacă voi mai trece sau nu pe aici, nu știu să spun. Aș zice că da, dar vedem ce aduce ziua de mâine. Acum, însă, sunt foarte fericită că am așternut gândurile astea și sper să îmi amintesc de asta data viitoare când nu voi fi hotărâtă dacă să deschid blogul sau nu.

Și poate-mi adun puterile pentru SSL-ul ăla, pentru o temă nouă, pentru o curățenie mai adâncă. Să ne citim cu bine!

Foto: Rareș Helici, noiembrie 2021, pentru 1000 Portraits

Tweet