Pastreaza-ti muzica

Muzica pe care o ascult e multa si atat de variata incat n-am cum sa ma incadrez intr-un gen anume. Ma simt foarte apropiata de jazz, poate mai mult decat de orice alt gen, pentru ca am crescut cu el in casa, prin magnetofonul harbuit al tatlui meu. Ascult rock din liceu, influentata de colegii de clasa, am descoperit folkul in urma cu vreo doi ani, stiu aproape toata muzica romaneasca dinainte de ’89. Ascult muzica sarbeasca de cand m-am mutat in Timisoara, ma mai leg de cate o melodie nou aparuta, care imi transmite ceva. O emotie. O stare. Ascult si pop, ca o iubesc pe Annie Lennox, stiu tot ce a cantat vreodata Genesis sau Phil Collins si mi se pare ca Robin Beck ar fi avut o cariera mai cunoscuta daca n-ar fi trait in aceeasi perioada cu Cher.

Muzica mea inseamna, de cele mai multe ori, niste versuri destepte intr-o orchestratie care-mi gadila urechile in mod placut. Nu mi-am pierdut dorinta de a afla versurile fiecarei melodii care-mi place la o prima auditie, insa acum nu mai fac ca pe vremuri – sa derulez caseta inainte si inapoi pentru a nota fiecare cuvant pe o foaie sau sa astept revista Bravo pentru cele patru cantece cu versuri/editie -, exista google si sute de site-uri de versuri cu muzica din lumea intreaga. Imi place si muzica fara vorbe (la jazz e cam greu sa pui vorbe, jazzul contemporan e despre sunete), dar trebuie sa aiba ritm, chitara si mult sentiment ca sa ma prinda. Si sa ma fereasca sfantu’ de vreo obsesie muzicala, ca nu mai scap de ea saptamani la rand. Odata am reusit performanta de a asculta in masina, timp de patru ore si jumatate, o singura melodie. On and on and on. Nu eram singura in masina si ma mir ca n-am fost linsata.

Ceea ce n-am vrut sa mi se intample vreodata a fost sa-mi pierd muzica. Sa existe, in relatiile de dragoste, “melodia noastra”, o melodie pe care sa n-o mai pot asculta dupa despartire, doar pentru ca am amintiri pe care nu vreau sa le retraiesc. Asa ca in capul meu s-a dezvoltat un mecanism care ma lasa sa-mi traiesc emotiile muzicale independent de amintiri, strangeri de mana sau tristeti inevitabile. E felul in care reusesc sa ma pastrez pe mine, o individualitate de care avem nevoie in orice relatie de cuplu, pentru a creste sanatos si frumos alaturi de celalalt.

“Cum, dar n-ai plans niciodata ascultand o melodie care-ti trezea amintiri?”, ma intrebati. Ba cum sa nu. Rauri de lacrimi au curs pe toate siropurile de melodii posibile din lumea asta. Numai ca n-a fost niciodata o melodie anume, pe care s-o aud din senin si sa ma podideasca plansul. Era muzica, pur si simplu, venita intr-un moment in care aveam nevoie sa plang. Sau sa rad, ca si asta inseamna emotie si amintire.

Cateodata ma trezesc dimineata cu cate o melodie in cap. Uneori e vreo prostie nou scoasa ramasa in cap dupa cine stie ce ascultare de radio, insa, de cele mai multe ori, e ceva ce-mi place si-mi doresc sa reascult. Ca in dimineata asta, cand m-am trezit cantand-o pe Iris a lui Goo Goo Dolls (cum o fi ajuns piesa asta in capul meu, e o totala nebuloasa; n-am mai ascultat-o de cel putin doi ani).

Daca aveti melodii care va obsedeaza, lasati-le aici. Imi place sa (re)descopar muzici.

Tweet