Sunt printre “Cei ce nu uita”

Mi-e tare greu sa-mi adun cuvintele. Pentru prima oara dupa “Faust”, stau in fata unei pagini goale si n-am nici cea mai vaga idee cum as putea sa scriu despre spectacolul “Cei ce nu uita” (regia Gavriil Pinte, Teatrul Regina Maria din Oradea).

As putea incepe cu concluzia: e un spectacol facut pentru actori si spectatori deopotriva (dar, totodata, o forma de exorcism, felul lui Gavriil Pinte de a scoate din el o trauma imensa); pentru a-i face sa inteleaga cat de grav e ca nu a existat niciodata un proces al comunismului. Apoi, ar putea fi un spectacol care sa arate spectatorului o farama din ceea ce au simtit victimele comunismului. Desi niciodata nu vom putea simti ce-au simtit oamenii aia, complet nevinovati.

Golul din stomac se simte si acum, la trei zile dupa ce am facut parte din “Cei ce nu uita”. Poate din cauza ca am intrat in sala trecand de gardienii care-mi verificau cartela si numarul primit la intrare. “Numarul 32?”, imi spuneau, raspicat si cu dispret. Da, eram numarul 32. Imi pierdusem identitatea, dintr-o data. Nu mai eram Oltea, desi imi repetam obesiv numele si numarul cartelei. Eram numarul 32 dintr-un total de 56.

Apoi, a inceput povestea nestiuta a comunismului. Acea poveste pe care, de fapt, o stim cu totii, dar nu ne pasa de ea. Povestea miilor de femei incarcerate pentru ca si-au sprijinit sotii. Povestea preotului care a trebuit sa oficieze o slujba de Paste stand in fecale pana la brau. Povestea intelectualului condamnat pentru ca citea carti interzise. Batuti, infometati, schingiuiti, uimind cu rezistenta lor sutele de comunisti gardieni si mari sefi ai armatei sovietice. Rezistenta romana de pe vremea comunismului era toata acolo, in 10 metri patrati de scena slab luminata, acoperita de lacrimile aducerii aminte.

“Cum se poate sa nu ne pese ca nu a existat niciodata un proces al comunismului?” “Asa cum nu ne pasa, in general, de nimeni, cu atat mai putin de noi”, as fi dat raspunsul pe loc. Lacrimile au inceput sa curga in jurul meu, vinovatii fara vina incarcerati in trecut si prinsi intr-o sala de teatru ca spectatori au inceput sa-si aminteasca de chinurile si teroarea in care au trait. 56 de spectatori, majoritatea stiind foarte bine cum a fost “inainte”, s-au lasat cuprinsi de realitatea pe care aproape o uitasera.

Imbarcati in camioane militare, am plecat sa asistam la o executie. Una cu lautari si mancare, la care cei executati si-au sapat singuri groapa. L-am urat pe gardianul care statea cu noi in camion. I-as fi facut vant pe gura deschisa a remorcii, fara pic de remuscare. L-am urat cand tragea de lanturi, cand dadea cu picioarele in detinuti, cand isi batea joc de sufletele lor. Am uitat ca sunt la teatru, am uitat ca e un joc, am uitat ca suntem in anul 2013. L-am urat si am vrut sa-i fac atata rau cat le facea el celorlalti.

Am aprins o lumanare pentru cei aproape uitati si le-am spus multumesc. Fara ei, fara sacrificiul lor, eu nu eram azi aici, scriind de pe laptopul meu nou ceva ce n-ar trebui sa uite nimeni. N-as fi avut acces la informatie, n-as fi putut sa imi aleg drumul in viata, sa-mi asum deciziile, sa ma revolt sau sa ma bucur intr-o tara libera.

As propune ca acest spectacol sa faca parte din curicula obligatorie a orelor de istorie de la liceu. Iar studentii sa fie obligati sa-l vada in primul si in ultimul an de facultate. Dupa care, fiecare roman din fiecare oras, sat, catun, asezare omeneasca, sa fie luat cu forta si adus sa-l vada. Da, cu forta. Poate doar asa ne intra in cap ca trebuie sa facem ceva sa nu uitam niciodata.

Si, Doru, tu nu mai esti, dar voi tine minte intotdeauna ceea ce ai spus aici.

Tweet