Mintea de pe urmă

Una dintre vorbele pe care nu le-am înțeles niciodată foarte bine e „dă-i prostului mintea de pe urmă”. N-aș vrea să intru în semantică, nu mă pricep așa bine la explicații, dar în capul meu expresia asta se referă la mintea aia pe care-o ai când devii înțelept. Poate și ăsta e motivul pentru care e „pe urmă”, la final, când oricum nu mai contează așa tare.

Mintea aproape de pe urmă a românilor a venit ieri, mai repede decât se aștepta oricine. După aproape trei patru ani de la Colectiv – primul moment în care am simțit fizic o furie colectivă (ce ironie) pe care n-o mai simțisem niciodată până atunci – neamul ăsta s-a adunat și a făcut, concret, ceva: s-a folosit de puterea ștampilei ca de un topor cu care faci surcele din lemnul gros de brad. După nopți întregi de „plimbări” la minus multe grade, de nervi, de strâns din dinți și luat gaze în ochi, oamenii au găsit utilitatea unui drept garantat de Constituție. Și, Doamne, cu câtă sete am mai ștampilat cu toții.

E o victorie mică. Da, ne-am îmbătat toți de la ea. Sigur, condamnarea la închisoare cu executare a unui politician sinistru care trebuia să fie de mult închis a întărit sentimentul de victorie, dar ăsta e doar un mic pas.

Votul de ieri nu i-a trimis la plimbare pe cei care, de atâția ani, își bat joc de noi într-un fel inimaginabil. Ei sunt încă acolo. Ne conduc, dau legi pentru noi. Spitalele sunt în continuare jegoase și pline de viermi și gândaci, școlile încă se dărâmă. Sprijinul pentru antreprenori e o glumă, taxele sunt o bătaie de joc pentru nivelul câștigurilor din țara asta. Încă depindem de hârtii nenumărate pentru orice căcat de aprobare de oriunde, agricultura e o glumă proastă. Și aș putea continua.

Dar. Oamenii din jurul meu muncesc. Muncesc mult, sunt conștiincioși, corecți și dornici să dea mai departe din ceea ce știu să facă bine. Voluntariatul crește și devine din ce în ce mai bine înțeles. Din bube, mucegaiuri și noroi, până și presa se reinventează și apar tot mai multe publicații new media de jurnalism narativ sau investigații. Adică povești și anchete, exact ceea ce avem nevoie acum. Poate că e nimic, dar poate că e bine să ne uităm în proximitate, să vedem ce funcționează și să dăm o mână de ajutor. Noi, nu alții.

Mintea de pe urmă e, până la urmă, scăparea de diateza reflexivă. „Să facem” în loc de „să se facă”. Și dacă ne-a trebuit 30 de ani pentru a realiza asta e pentru că răul profund are nevoie de timp ca să iasă din vintre. Trebuie să schimbăm orice sistem de gândire și trebuie să-l schimbăm din temelii. Să ne reprogramăm, dacă vreți. Oamenii acestei Românii abuzate au avut nevoie să atingă cel mai de jos loc ca să aibă de unde să se ridice.

Sper să nu ne lăsăm cuprinși de bucuria victoriei și să muncim în continuare. Mulțumiri enorme observatorilor la vot; oamenilor din străinătate care au stat la cozi imense, de ne-au rupt nouă inimile pe-acasă; oamenilor din țară care au mers cu noaptea-n cap la secția de votare – și-au stat și ei la cozi; tuturor celor care, mai mult sau mai puțin, au dat un îndemn la vot pe oriunde s-a putut, online sau offline. Și o inimă mare către cei 65 care ar fi fost și ei printre milioanele de votanți de ieri; nu v-am uitat, Tina, Claudiu, Adi și toți ceilalți pe care nu v-am cunoscut – dar la care mă gândesc constant.

Hai, c-avem treabă!

Tweet