Trio juriu Comedy Cluj: Diana Cavallioti, Andreea Vasile si Iulia Verdes

Diana Cavallioti, Andreea Vasile si Iulia Verdes. Trei actrite tinere, talentate si foarte pe val in ultimii ani, adica juriul competitiei de scurtmetraje de la Comedy Cluj 2014. Diana a jucat in film si e prezenta in multe productii teatrale (si se pregateste pentru alte roluri in film), alaturi de Andreea (si ea o figura familiara iubitorilor de teatru si film) o puteti vedea in “Un barbat pentru Sara”, iar pe Iulia poate v-o amintiti din “Elevator”. Frumoase si calde, vesele si mereu cu cate ceva bun de spus despre cei din jurul lor, cele trei au acceptat cu bucurie sa povestim despre actoria din Romania (asa cum o vad ele in acest moment), despre visuri, dorinte si compromisuri, imediat dupa conferinta de presa in care au vorbit despre jurizarea filmelor scurte.

“Cautam povestea”, au spus toate trei in timpul conferintei de presa, aproape la unison. “Cautam emotiile, cautam sa ne simtim bine dincolo de detaliile tehnice; sigur, si astea conteaza, dar nu e cel mai important. Speram foarte tare sa fim pe aceeasi lungime de unda atunci cand ne vom vota favoritii si sa ajungem repede la a desemna castigatorii.”

Cu rasetele si voia buna in minte, ne-am asezat pe marginea de lemn din restaurantul Marco Polo al hotelului City Plaza. Sub ferestrele in care soarele batea cu putere, ne-am insirat la intrebari si raspunsuri, la discutii despre sentimentele lor in ceea ce priveste actoria in Romania si nu numai. Desigur, sub atenta supraveghere a lentilei lui Radu Badoiu.

In Romania avem tendinta sa facem o diferenta intre actorii de film si cei de teatru. Ca spectator, ajungi fara sa vrei in situatia de a compara prestatiile aceluiasi actor pe scena cu cele din film. Exista vreo diferenta? Cum simtiti voi comparatia asta?

Andreea Vasile: Nu exista comparatie, din punctul meu de vedere. Comparatia se face poate doar pentru ca la scoala nu avem o sectie de actorie de film, doar de teatru. Actorul bun e bun si pe pelicula, si pe scena, iar un actor foarte bun stie sa isi ajusteze modalitatea de expresie in functie de spectacolul sau filmul in care joaca.

Diana Cavallioti: Diferentierea ajunge sa nu mai conteze dupa ce acel actor le face pe amandoua de mult timp. Un actor incepe numai cu teatru, asa e construita scoala noastra. Pe de alta parte, e bine sa nu joci intr-un spectacol in acelasi timp in care filmezi. Actorul, dupe ce se vede pe el intr-un fel (fie ca e spectacol sau film), ii e destul de greu sa se transforme de la o ora la alta si asta se intampla pentru ca actorul aboreaza diferit (asa cum e si normal) rolul dintr-un film sau un spectacol de teatru. E greu cand trebuie sa te adaptezi constant la mijloacele pe care le ai pentru a transmite rolul.

E ca la soferie: cand esti sofer, conduci Dacia, BMW sau Ferrari; arata diferit, dar mecanismul e acelasi.

Iulia Verdes: Nu cred ca exista vreo diferenta. Exista actor, nu actor de teatru sau actor de film. Da, exista diferente de abordare. De exemplu, daca la teatru trebuie sa lucrezi vocea odata cu rolul (pentru ca ai de transmis vorbe unei sali intregi de oameni si acele vorbe trebuie sa ajunga la fel de clar si in ultimul rand), la film ai un microfon care te scapa de asta. Dar actorul e actor orice ar face.

In ziua de azi, a fi tanar actor e, paradoxal, mai usor si mai greu decat a fost pentru colegii vostri mai experimentati, sa zicem. Toate trei lucrati aproape concomitent la cateva spectacole care se joaca in acest moment pe scenele bucurestene si aveti cate un film in productie. Cum s-ar zice, aveti tot mai mare succes.E important sa joci cat mai mult si sa apari peste tot? Dar rabdarea de a costrui? O mai aveti?

I.V.: Cred ca noi avem avantajul de a fi pornit cu toate deodata; si cu teatru, si cu film. M-am obisnuit si sa ma promovez, in momentul acesta toate trei suntem propria noastra agentie. Apoi, nu credca as putea sa fac meseria asta bine daca n-as lucra cu regizori bun, pentru ca asta e ceea ce am eu nevoie: un regizor. Cred ca munca mea, rolul care imi iese sau nu-mi iese e, intr-o mai mica sau mai mare masura, si meritul regizorului. Asta e munca unu la unu, iar cea mai mare provocare e ca te obsinuiesti sa lucrezi, sa inveti si sa te pliezi pe ceea ce se cere de la tine.

D.C.: Atata timp cat ai in mana obiectul muncii tale, nu se poate sa nu lucrezi bine, iar vestea se duce. Daca vrei cu toata inima, faci TV, film sau teatru cu foarte mare usurinta. Am lucrat cu toate, chiar si in acelasi timp si nu mi-a fost greu pentru ca am vrut si am dat totul pentru asta.

A.V.: Nici mie nu mi se pare greu sa le faci pe toate. Pana la urma, esti propriul tau agent si pentru ca iti doresti sa nu stai acasa, sa ai in continuu ceva de facut. Fiecare proiect nou arecate un inceput pe care l-ai mai trait: stiu cum se face, am mai trait asta, asta e abecedarul pe care il avem.

Sunt tot mai multi absolventi de teatru in Romania. E loc pentru toata lumea?  E mai greu decat v-ati asteptat sa fie atunci cand ati inceput facultatea?

I.V.: Inaintede toate, trebuie sa fii pregatit psihic. atat pentru anii de scoala, care nu-s chiar usori, cat si pentru ceea ce se intampla dupa ce termini. Chiar si atunci cand reusesti sa razbati, sa ai proiecte multe, nu se intampla mereu sa ai ceva de facut. In meseria asta, nimic nu se intampla ca in alte meserii. Nici macar asteptarea nu e asteptare, e tot o munca; te pregatesti si te educi pentru urmatoarele roluri, pentru urmatoarele momente ale carierei. Actoria e meseria in care, daca nu lucrezi cu rabdare, nu ajungi sa faci lucruri.

D.C.: Eu sunt putin mai extremista, nu-mi place sa ma framant atat de mult. Fac si gata. Atata timp cat iti vezi de treaba si muncesti, lucrurile merg de la sine. Sunt perioade lungi in care nu fac nimic, ca asa se nimereste, iar atunci profit de asta: iau o pauza, ma gandesc, ma adun. Un actor trebuie sa investe si cum e sa nu faca nimic, sa se gandeasca ce vrea sa faca si cum sa dea mai departe. Simt meseria asta din tot sufletul meu, imi place, am muncit si muncesc sa mi se intample frumos tot ce mi se intampla.

A.V.: Mereu am zis ca meseria asta e ca un maraton. Nu e bine sa te lasi dus de val dupa ce iei niste premii. E de muncit si nu suntem in Rai, sa primim doar roluri principale in superproductii. Trebuie sa faci totul cat de bine poti, iar perioadele in acre astepti sunt parte din cariera pe care o construiesti.

Nu cred in boom-uri care nu au parcurs. E ca la sport: cu cat ai mai multe meciuri sau competitii, cu atat poti sa-ti construiesti o cariera solida. Realitatea e ca uneori trebuie sa faci ce ti se da si ce ti se ofera. Singura datorie pe care o are un actor este sa munceasca si sa isi faca treaba cat mai bine. La final, lucrurile se cern, se limpezesc si ramane experienta.

Ramanand la ideea ca “faci ce ti se ofera”: ati simtit vreodata ca ati facut vreun compromis in cariera? Ati luat, la un moment dat, o decizie pe care n-ati fi luat-o niciodata la inceputul facultatii? Cu alte cuvinte, ati facut compromisuri?

D.C.: Scoala noastrade teatru ne duce spre chestia asta, adica vrea sa ne invete prea mult ce e etic, ce nu e, ce e bine sa faci, ce ar trebui sa faci etc. Fiecare actor ar trebui sa faca exactceea ce isi doreste. Eu nu simt ca am facut vreun compromis pentru ca mi-am asumat absolut tot ce am lucrat pana acum. Si mi-a placut.

A.V.: Cand esti in scoala, pleci cu speranta ca vei face numai lucruri extraordinare. Compromisul nu exista, in masura in care eu m-am dus, de fiecare data, sa-mi fac treaba cinstit. Orice am facut, m-am simtit bine.

Daca as simti ca fac un compromis imediat ce citesc un scenariu, as gresi. Nu stiu cum va fi, nu stiu exact ce va deveni, dar stiu ca as putea pierde daca nu-l fac. Iar daca simt ca ar putea fi ceva in neregula, e in puterea mea sa imi fac partea asa cum trebuie: onest, cu toata credinta pe care o am in mine.

I.V.: “Compromis” mi se pare un cuvant prea greu pentru ceea ce pot sa identific in viata mea profesionala de pana acum sau de acum inainte. Inca am bucuria de a juca si de a face lucrurile asa cum simt.

Cum primiti feedback-ul de la critici (sau de la oameni avizati sa emita o parere despre prestatiile voastre actoricesti)? Il luati in considerare, va incarca sau puteti sa faceti abstractie de el, atunci cand simtiti ca v-ar face rau?

I.V.: Ca in orice lucru din viata, tonul face muzica. Cine imi spune motivat, constructiv, argumentat, lucruri mai putin bune despre prestatia mea, nu ma poate decat ajuta. Insa atata timp cat cineva nu-mi poate spune exact unde a fost problema, nu empatizez desi, trebuie sa recunosc, ma ating vorbele rele. din fericire, am langa mine oameni care ma ridica de fiecare data.

D.C.: Cel mai sincer feedback e chipul omului din sala, de la finalul spectacolului. Fac teatru si film pentru spectator. Doar el ma intereseaza.

A.V.: A fost o perioada in care ma afectau foarte tare reactiile negative. Apoi am inteles ca, uneori, criticii judeca un produs care s-ar putea sa nu i se adreseze, sa aiba alt target. In cazul asta, nu ma intereseaza parerea lui; ma intereseaza reactiile celor pentru care am construit un proiect.

Daca facem un spectacol dupa care oamenii se scriu ca s-au simtit bine vazandu-l si apoi vine critica si spune ca nu e un produs profund, alegem sa credem spectatorul. Pana la urma, spectatorul e cel care decide.

Discutia noastra s-a incheiat cu un joc pe care l-am propus eu, spontan, doar ca sa le vad reactiile. Le-am intrebat pe toate trei pe cine prefera intre Gheorghe Dinica si Victor Rebengiuc sau intre Mariana Mihut si Draga Olteanu Matei; si le-am spus ca nu exista raspunul “nu pot sa aleg”. Raspunsurile lor nu sunt importante pentru ca scopul a fost altul: expresiile lor atunci cand se gandeau ca trebuie sa aleaga intre a-si exprima onest preferintele si a da raspunsul “politically correct”. Onestitatea cu care au raspuns mi-a aratat, daca mai era nevoie, ca sunt exact asa cum s-au aratat pe parcursul acestor zile de festival: transante, cu alegeri asumate, calde si cu drag de meserie.

Puteti urmari Comedy Cluj si blog sau pe Facebook.

Tweet