Te-am iertat
Stiuse din primul moment ca are sa-i aduca pieirea. Nu stia cand se va intampla asta si tot ce putea sa spere era ca se va intampla curand. Era intr-un moment al vietii foarte prielnic pentru lovituri, doar pentru ca devenise mai puternica si era cu totul constienta de pericolul ce-o pandea. Loviturile erau urmarea fireasca a calmului prezent in viata ei si ciclicul intamplarilor de pana atunci o convinsesera ca asta era firul logic si natural. Nu mai avea putere sa mearga impotriva vantului.
Zilele se facusera saptamani, saptamanile se transformasera in luni. Mai mult ura decat iubire, simtea ca se pierde cu fiecare moment ce trecea. Fusese candva rationala, mai rationala decat majoritatea oamenilor cunoscuti, dar ceva se intamplase si ratiunea era controlata de un afectiv mult prea puternic pentru capacitatea ei de intelegere. Cererile de iertare veneau necontenit, la fel de ciclic ca raportul bine-rau din viata ei. Nu putea sa vada lacrimi si facea tot ce-i statea in putere sa aline dureri, fie ele si false sau pornite dintr-un simt al proprietatii pe care, in alte conditii, l-ar fi respins fara remuscare.
Lunile erau, deja, ani. Zambetul se dusese si el odata cu ultima noapte de zguduiala interioara, dar nici macar o data nu se gandise ca nu ea era de vina, ca nu sufletul ei era cel murdar si ca e in puterea ei sa se smulga din mocirla in care fusese trasa. Dar nu avea putere, se straduise atat de tare sa ramana cu mintea intreaga incat acum singurul lucru pe care il putea face era sa astepte momentul in care se va putea ridica de pe jos.
Iertarile erau tot mai dese, revenirile erau tot mai lipsite de speranta. Speranta pentru ea, pentru tot ceea ce crezuse ca insemna “noi doi”. Totul era bolnav, nimic nu mai era pur, cald, bland, asa cum stia ca trebuie sa fie. Se ura pe ea pentru iertarile oferite ca si cand ar fi fost niste banale cafele in ceasul dupa-amiezii. N-avea de unde sa stie ca totul era mai usor decat credea si ca ultima iertare nu va mai pleca din sufletul ei. Era ultima, era constienta de asta, si voia sa o pastreze pentru cineva care o s-o merite cu adevarat.
“Te-am iertat. Acum poti sa pleci.” Cu ultima farama de putere si-a intors capul si a plecat senina, usurata, cu ochii inainte si spatele drept.
*inspirat de acest scurtmetraj
Vazusem acest scurtmetraj anterior, dar nu în întregime. Mi s-a părut prea dureros şi nu am putut să îl văd până la capăt. Însoţit de textul tău, am reuşit să îl parcurg pe tot. Mi-aş fi dorit ca finalul să fie altfel.