Ieri mergeam cu o prietena spre casa. Ea la volan, eu in dreapta, sora-mea in spate, plictiseala totala, oboseala si mai totala. La un moment dat, doi caini sar in mijlocul soselei.
Ea (prietena mea), speriata: Hooo, sinucigasilor!
Io, uitandu-ma la un punct imaginar in fata: Lasa-i tu, or fi emo…

Pe el l-am intalnit acum cativa ani buni, la un chef facut intr-o cabana langa Balea Cascada. Eram multi, sarbatoream ziua unei prietene si eram adunati din mai multe gasti asa ca era plin de fete noi pentru mine si perechea mea. Printre ei si el, cel despre care scriu acum, un copil de 20 de ani foarte agitat si glumet. In ciuda veseliei lui, am simtit la el o tristete si o neliniste ciudata, care i se vedea in anumite gesturi, in anumite vorbe, in momente in care credea ca nu-l vedeanimeni. Am inceput sa povestim si timp de 3 zile nu ne-am oprit din vorbit (si din baut, dar asta deja e alta poveste ). Mi-a spus atunci despre viata lui dezordonata, de copil caruia i se faceau toate voile, despre mama lui pe care o chinuia in mod repetat cu betiile si drogurile pe care le lua (vodka cu romparkin, cam asta era maximul de drog pe vremea aia), de refuzul lui de a trai in lumea asta care ne sufoca cu legile ei si asa mai departe. Mi-a spus ca nu si-a dat bac-ul si ca nici nu are de gand sa faca asta, pentru ca el nu vrea sa traiasca intr-o societate in care i se impune cum sa traiasca. Eh, gandire curajoasa si atitudine de copil razgaiat, ma gandeam eu. Am incercat eu atunci sa ii explic ca degeaba e el inteligent ca nu prea poti sa razbesti in lumea asta fara niste hartii care sa iti ateste macar o mica parte din educatie, ca n-aveam cu cine vorbi.
Dupa cheful ala ne-am mai intalnit in gasca de cateva ori, la cate o iesire, un chef, o cabana..el exact la fel de inversunat si hotarat ca nu are nevoie de nimic pe lumea asta. Incepuse si o relatie distructiva intre timp, cu una dintre fetele gastii, o mica nebuna geloasa care l-a facut sa se rupa de toata lumea. Asta pana cand eu, hotarata sa il scot din mizeria in care se bagase, l-am chemat sa lucreze cu mine. Toata lumea imi spunea ca sunt nebuna, cum pot sa am incredere intr-un om care nu stie exact pe ce lume traieste, ce vrea de la viata, neserios etc. Bineinteles ca n-am ascultat pe nimeni, aveam incredere in simtul meu in ceea ce priveste oamenii si bine am facut, pentru ca a fost unul dintre cei mai buni oameni cu care am lucrat, a facut totul ca sa nu dezamageasca, poate si din cauza ca toti cei din jurul lui il stiau un razgaiat care nu da doi bani pe tot ce inseamna munca si responsabilitate. Si se pare ca viata a vrut sa il invete, in cel mai dur fel posibil, ca tot ceea ce ai trait poate sa se intoarca impotriva ta: la cateva luni dupa ce am inceput sa lucram impreuna, mama lui a murit de cancer, dupa 4 luni si jumatate tatal lui a murit ars de viu in apartamentul in care locuia, a aflat ca tatal lui mai are un copil (o fata) de aceeasi varsta cu el, a fost scos afara din casa (si lasat pe drumuri) de catre surorile mamei lui. Toate astea s-au intamplat in mai putin de un an de zile, si de la omul care avea totul a ajuns un om care nu mai avea nici macar un punct de sprijin, nimic stabil, in fata vedea doar ziduri, iar ceea ce era in urma nu mai conta.
Asa ca…a facut ceea ce ar fi facut oricine: s-a luat si a plecat in Bucuresti, sa incerce sa-si recladeasca viata din nimic. Numai ca ghinionul nu l-a parasit: femeia cu care a ales sa mearga mai departe a incercat sa-i submineze personalitatea si sa-l sufoce cu dragostea ei bolnavicioasa. Ii controla orice miscare, ajunsese sa vorbeasca cu prietenii pe ascuns si viata lui s-a redus la munca si la stat inchis in casa perioade lungi de timp. Cu ceva timp inainte sa plece la Bucuresti se apucase sa invete pentru Bac (inclin sa cred ca si eu am avut ceva de spus in privinta asta), in ciuda problemelor si a moralului cazut, si-a dat Bac-ul, apoi a intrat la facultate, a muncit pe branci ca sa se intretina (si pe el si pe ea), pana cand a hotarat ca la 26 de ani nu asta e viata pe care vrea sa o duca. Nu-si doreste o relatie in care sa se simta ingradit, controlat si inchis, nu vrea sa traiasca intr-un oras in care tinerii de drogheaza sub geamul lui de la bucatarie, nu vrea sa lucreze intr-un loc care ii provoaca scarba (des salariul e fulminant). Asa ca, inca o data, si-a impachetat doua genti si a plecat. A venit aici, la Timisoara (aici chiar ca am avut un merit mare), unde mai are cativa prieteni si nu trebuie sa fie singur. A avut curajul sa lase o viata care chiar daca nu era perfecta, era stabila si stia ce ii aduce ziua de maine. Dar are incredere in el si in faptul ca, pana la urma, trebuie sa isi gaseasca linistea.

Asta e povestea lui. Sper ca peste cativa ani sa va povestesc de el cum a reusit in viata, pentru ca eu sunt convinsa ca va ajunge departe. Ma simt mandra ca am asemenea oameni langa mine, care reusesc sa treaca peste orice si sa o ia de la capat in orice situatie. Am avut si eu curajul lui (aparent) si stiu ce inseamna sa lasi totul si sa pleci, stiu ce inseamna sa te trezesti intr-o zi si sa-ti dai seama ca tot ce ai crezut ca e stanca in viata ta s-a prefacut in nisip. Dar mai stiu ca nimic nu e imposibil daca iti doresti cu adevarat.

Eu cand sunt obosita, ma apuca frate cate o stare de aia tampita de-mi vine sa-mi iau campii. Nu-s buna de nimic, ma gandesc la toate tampeniile pamantului (si alea pe care le-am facut si alea care urmeaza sa se intample). Fac in mintea mea niste scenarii mai nasoale decat ale lui Tarantino, Stephen King si monstrii lui sunt la pitici pe langa calamitatile pe care mi le inchipui si asa mai departe. Astea sunt momentele in care recunosc fata de mine ca-s o panicoasa si jumatate, ca ma simt mai neajutorata decat dau impresia si ca da, nu-s de fier (desi par).
In momentul asta sunt ca miorita, aia cu “gura nu-i mai tace, iarba nu-i mai place”, pe ziua de azi am fost nemultumita care strica cheful tuturor (nu ca ar avea cineva chef de ceva, dar sigur nimanui nu-i lipsea o ciufuta care sa vina sa le faca ziua de luni neagra de-a dreptul). Ma enervez la orice vorba spusa mai putin mieros (am uitat sa precizez ca numai EU am voie sa fiu nervoasa, ceilalti trebuie sa vada asta si sa se poarte cu mine cu manusi), ma afund in rapoarte numai ca sa nu fie nevoie sa socializez si cred ca un pittbull ar fugi schelalaind daca mi-ar vedea privirea.
Ceea ce imi demonstreaza clar ca n-ar mai trebui sa pierd noptile, ca ar fi bine sa raman eu la iesirile cu prietenii mei si copiii lor, la uitatul de filme si citit.

PS: In cateva ore ajunge sora-mea la Timisoara, si asa ziceam eu ca mi-e dor de ea. Partea proasta e ca ea e si mai futirisita decat mine. Asa ca, cateodata, doua femei singure intr-un apartament nu e cel mai de dorit lucru.

Mi-am inceput weekend-ul cu munca (nici n-as putea altfel), iar sambata seara, pusa pe chefuit dupa o saptamana de munca intensa, am mers la spectacolul Showtime din Bunker. Lume multa, agitatie, apare Veve cu gasca si incepe a ameninta ca daca nu-i place, pe mine ma va certa crunt :D. N-a fost cazul, toata lumea s-a distrat si s-a simtit bine.

Despre spectacol nu pot sa spun decat ca am ras cu lacrimi si m-au durut palmele de la aplaudat. Desi ii stiu deja de ceva vreme si mai cunosc unele momente pregatite de ei, felul lor de a se comporta pe scena este intotdeauna unic la fiecare show. Nu sunt vreun critic de stand-up comedy, nici nu cunosc foarte multe trupe de gen de la noi din tara, dar pot sa spun ca baietii astia sunt tot mai buni cu fiecare aparitie si s-au dezvoltat foarte bine ca trupa, bineinteles fiecare cultivandu-si personalitatea in stilul de interpretare: Neuronu - organizat si cu pareri bine definite despre ceea ce il inconjoara, Cristi - intelectualul zapacit care gaseste subiect de misto cam peste tot, Bordea - miserupistul aparent, al carui subiect favorit il constituie povestile despre el sau familia lui. Aplauze inca o data si speram sa mai vina sa ne mai incante cat de curand.

Ehee…spectacole, apoi chef in club, stat pana dimineata, duminica mi-a fost cam greu sa ma remontez, dar mi-am spus ca n-o sa-mi petrec duminica stand in casa asa ca mi-am luat o prietena si am plecat la lancezit in Piata Unirii, am mancat si am baut fresh-uri de toate felurile pana cand au mai venit si altii, ne-au luat de acolo si am plecat in alta parte (ne-a prins si ploaia intre timp, asa ca am ajuns la celalalt local uda leoarca, dar foarte fericita ca ma racorisem de la ploaie). Una peste alta, am ajuns acasa foarte tarziu (din nou), cu o carafa de vin in plus fata de ce bausem pana atunci, dar vesela ca am avut un weekend perfect. Aproape.
In poza, de la stanga la dreapta: masinutza lui Bogdan, Adrian, Remus, Daniel, Neuronu, Hermina, eu, Cristi, Blogovici

Vine Showtime, din nou, la Timisoara. Neuronu, Cristi si Bordea ajung aici maine seara - 26 iulie -  la ora 22, in Bunker Club (asta e clubul de sub Bierhaus, in Unirii, pentru cine nu stie), hotarati sa faca din nou spectacol, asa cum au facut-o de fiecare data.
Sper sa ne vedem acolo in numar cat mai mare, ca nu se stie cand ii mai vedem pe aici, chiar daca ne-au obisnuit cu vizite mai dese, dar tot omu’ isi mai ia si un concediu…

- m-am distrat extrem de tare cu cativa romanasi pur sange
- am ascultat numai muzica buna
- am fost martora la reamenajarea spatiului in care lucrez (da, doar am privit, n-am pus mana sa fac ceva, ca nu era treaba mea acolo - desi cineva m-o certat virtual pe tema asta)
- parca am si muncit (desi n-as prea zice, is rupta de somn de cand m-am trezit, am dormit putin de tot azi noapte)
- am baut cafea, am fumat, am baut cafea si am fumat
- cat am baut cafea si am fumat, mi s-o facut dor de sora-mea; inca nu mi-o trecut
- m-am povestit cu Veveritzu’ despre prune verzi

Inca n-am terminat ziua, insa ma chinui inca de pe acum sa n-adorm in campul muncii. Drept urmare, o sa-mi iau mintenash catrafusele si o sa ma indrept cu gratie spre vastele mele apartamente.

Ma uitam aseara pe CNN la The Daily Show si m-am distrat teribil urmarindu-l pe Jon Stewart cum face misto de mass-media fatarnica a Americii. The New Yorker a avut “neobrazarea” de a publica o caricatura care il infatiseaza pe candidatul la presedintia Americii, Barack Obama, imbracat in islamist terorist si pe nevasta-sa cu un Kalashnikov in mana. Televiziunile, ziarele, analistii, au sariti ca arsi cu ceara, condamnand “nesimtirea” avuta de publicatia mai sus mentionata.
Insa mi-a placut reactia lui Jon Stewart, care incerca sa explice tuturor ca e un desen, o caricatura, ca asta-i roulul unei caricaturi, sa ia la misto si sa puna un zambet (ironic sau nu) pe fata tuturor…dar la cat sunt de prosti americanii, nici nu ma mir ca au avut o reactie atat de idioata.
Oricum, mi-a placut show-ul (care are in componenta lui si spectacole “Comedy Central”) asa ca probabil ca o sa-l mai urmaresc si de acum inainte.

S-a nascut revista blogosferei. Se pare ca aceasta comunitate a ajuns destul de importanta si in Romania, asa ca Veverita Vip a decis ca e timpul sa demareze un proiect jurnalistic online, destul de ambitios dupa parerea mea. Si a fost destul de nebun incat sa ma invite si pe mine sa scriu acolo, asa ca ii multumesc pentru incredere si sper sa nu dezamgesc.
Succes, din tot sufletul, sper ca peste un an de zile sa sarbatorim “taierea motului” revistei pentru bloggeri.

Mi-au placut flubberii astia de la Orange de cand au aparut. Serviciile sunt cam de rahat, dar trebuie sa recunosc ca seria celor doi imi place mult de tot. Iar spotul urmator e cel mai reusit dintre toate:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=udp-PlnJDlU&hl=en&fs=1]

Io nu vad timpul asta, nu stiu ce face el, unde se duce si mai ales de ce. M-as lua la tranta cu el, dar stiu ca m-ar rapune asa cum as rapune eu o furnicuta care trece pe langa mine. Motivele mele de bucurie sunt tot mai ciudate (asta pentru ca imi fac viata mai frumoasa chiar daca de cele mai multe ori nu e): azi de exemplu m-am bucurat foarte tare ca am stat la povesti cu un coleg si am vorbit despre eficientizarea sistemului de vanzari (??!!!). Mda, subiect prezent aproape zilnic in conversatiile noastre, ba chiar se intampla sa vorbim si de doua ori pe zi despre asta, doar ca azi m-am si bucurat ca am vorbit. Am luat-o razna? Si daca da, ce-i de facut?

Mno, iar aberez ca nebuna, imi aud masina de spalat cum invarte hainele (azi trebuia NEAPARAT sa spal), ma gandesc la vasele din chiuveta (si aseara m-am gandit, sper sa nu ma mai gandesc si maine seara tot la ele + altele mai noi), mi-am adus aminte ca iar am fost la Metro si nu mi-am luat oglinda (luna viitoare se implineste un an de cand stau fara oglinda), imi doresc sa mananc un porumb fiert (n-am mai gasit la magazin), as vrea sa imi inving lenea si sa mai aranjez niste haine in dulap..chestii de astea care imi ocupa toata seara si ma trezesc ca nu mai am timp..same shit every night…