O poveste de suflet

Pe el l-am intalnit acum cativa ani buni, la un chef facut intr-o cabana langa Balea Cascada. Eram multi, sarbatoream ziua unei prietene si eram adunati din mai multe gasti asa ca era plin de fete noi pentru mine si perechea mea. Printre ei si el, cel despre care scriu acum, un copil de 20 de ani foarte agitat si glumet. In ciuda veseliei lui, am simtit la el o tristete si o neliniste ciudata, care i se vedea in anumite gesturi, in anumite vorbe, in momente in care credea ca nu-l vedeanimeni. Am inceput sa povestim si timp de 3 zile nu ne-am oprit din vorbit (si din baut, dar asta deja e alta poveste 😀 ). Mi-a spus atunci despre viata lui dezordonata, de copil caruia i se faceau toate voile, despre mama lui pe care o chinuia in mod repetat cu betiile si drogurile pe care le lua (vodka cu romparkin, cam asta era maximul de drog pe vremea aia), de refuzul lui de a trai in lumea asta care ne sufoca cu legile ei si asa mai departe. Mi-a spus ca nu si-a dat bac-ul si ca nici nu are de gand sa faca asta, pentru ca el nu vrea sa traiasca intr-o societate in care i se impune cum sa traiasca. Eh, gandire curajoasa si atitudine de copil razgaiat, ma gandeam eu. Am incercat eu atunci sa ii explic ca degeaba e el inteligent ca nu prea poti sa razbesti in lumea asta fara niste hartii care sa iti ateste macar o mica parte din educatie, ca n-aveam cu cine vorbi.
Dupa cheful ala ne-am mai intalnit in gasca de cateva ori, la cate o iesire, un chef, o cabana..el exact la fel de inversunat si hotarat ca nu are nevoie de nimic pe lumea asta. Incepuse si o relatie distructiva intre timp, cu una dintre fetele gastii, o mica nebuna geloasa care l-a facut sa se rupa de toata lumea. Asta pana cand eu, hotarata sa il scot din mizeria in care se bagase, l-am chemat sa lucreze cu mine. Toata lumea imi spunea ca sunt nebuna, cum pot sa am incredere intr-un om care nu stie exact pe ce lume traieste, ce vrea de la viata, neserios etc. Bineinteles ca n-am ascultat pe nimeni, aveam incredere in simtul meu in ceea ce priveste oamenii si bine am facut, pentru ca a fost unul dintre cei mai buni oameni cu care am lucrat, a facut totul ca sa nu dezamageasca, poate si din cauza ca toti cei din jurul lui il stiau un razgaiat care nu da doi bani pe tot ce inseamna munca si responsabilitate. Si se pare ca viata a vrut sa il invete, in cel mai dur fel posibil, ca tot ceea ce ai trait poate sa se intoarca impotriva ta: la cateva luni dupa ce am inceput sa lucram impreuna, mama lui a murit de cancer, dupa 4 luni si jumatate tatal lui a murit ars de viu in apartamentul in care locuia, a aflat ca tatal lui mai are un copil (o fata) de aceeasi varsta cu el, a fost scos afara din casa (si lasat pe drumuri) de catre surorile mamei lui. Toate astea s-au intamplat in mai putin de un an de zile, si de la omul care avea totul a ajuns un om care nu mai avea nici macar un punct de sprijin, nimic stabil, in fata vedea doar ziduri, iar ceea ce era in urma nu mai conta.
Asa ca…a facut ceea ce ar fi facut oricine: s-a luat si a plecat in Bucuresti, sa incerce sa-si recladeasca viata din nimic. Numai ca ghinionul nu l-a parasit: femeia cu care a ales sa mearga mai departe a incercat sa-i submineze personalitatea si sa-l sufoce cu dragostea ei bolnavicioasa. Ii controla orice miscare, ajunsese sa vorbeasca cu prietenii pe ascuns si viata lui s-a redus la munca si la stat inchis in casa perioade lungi de timp. Cu ceva timp inainte sa plece la Bucuresti se apucase sa invete pentru Bac (inclin sa cred ca si eu am avut ceva de spus in privinta asta), in ciuda problemelor si a moralului cazut, si-a dat Bac-ul, apoi a intrat la facultate, a muncit pe branci ca sa se intretina (si pe el si pe ea), pana cand a hotarat ca la 26 de ani nu asta e viata pe care vrea sa o duca. Nu-si doreste o relatie in care sa se simta ingradit, controlat si inchis, nu vrea sa traiasca intr-un oras in care tinerii de drogheaza sub geamul lui de la bucatarie, nu vrea sa lucreze intr-un loc care ii provoaca scarba (des salariul e fulminant). Asa ca, inca o data, si-a impachetat doua genti si a plecat. A venit aici, la Timisoara (aici chiar ca am avut un merit mare), unde mai are cativa prieteni si nu trebuie sa fie singur. A avut curajul sa lase o viata care chiar daca nu era perfecta, era stabila si stia ce ii aduce ziua de maine. Dar are incredere in el si in faptul ca, pana la urma, trebuie sa isi gaseasca linistea.

Asta e povestea lui. Sper ca peste cativa ani sa va povestesc de el cum a reusit in viata, pentru ca eu sunt convinsa ca va ajunge departe. Ma simt mandra ca am asemenea oameni langa mine, care reusesc sa treaca peste orice si sa o ia de la capat in orice situatie. Am avut si eu curajul lui (aparent) si stiu ce inseamna sa lasi totul si sa pleci, stiu ce inseamna sa te trezesti intr-o zi si sa-ti dai seama ca tot ce ai crezut ca e stanca in viata ta s-a prefacut in nisip. Dar mai stiu ca nimic nu e imposibil daca iti doresti cu adevarat.

Tweet