Intermezzo

Întrerup programul obișnuit de aici de pe blog (bine, nici eu nu știu exact care-i ăla) pentru un intermezzo despre recăpătatul statut de om care merge la birou. Pentru o vreme am fost între birouri: plecat intempestiv din primul sediu, în care am stat trei ani, aterizat de curând în noul sediu – pentru care inimioarele și dragostea sinceră nu sunt suficiente (deci e bine, asta am vrut să zic).

Noul birou ăsta e departe de centrul orașului, că acolo tot primeam plângeri că n-au clienții unde parca, aici sunt locuri de parcare berechet. En fin, m-am reîntors la vechile obiceiuri, doar că acum mă mai nimeresc prin traficul infernal de la ora 18, chestie care-i foarte amuzantă pentru mine, fiind pentru prima oară când mă confrunt cu asta (da, prima oară din toată viața mea). Nu întotdeauna, că din fericire am tramvai care mă duce de la colțul străzii de acasă până la colțul străzii la birou, ceea ce e mai mult decât bine, doar că uneori trebuie să iau mașina, atunci când am întâlniri la birourile clienților.

Ce-i cu adevărat amuzant: dacă mă mai apucă shopping-ul (de mâncare) seara, după birou, ajung la fix la Lidl cât să mă bat cu alți clienți pentru cărucioarele mici. Ieri seară am avut gânduri necurate pentru o doamnă care a pândit pe cineva la ieșirea din supermarket, să-i ia coșul. Iar eu așteptam cuminte, ca un om educat, acolo unde stăteau de obicei cărucioarele. Am văzut și eu cum e să bântui prin magazin încercând să țin în două mâini ce voiam să-mi cumpăr.

Dar e bine să mergi cu toată lumea la birou sau să pleci cu toată lumea de la birou. Asta înseamnă să aparții unei comunități.

Poza e de pe noul nostru balcon, cu acest frumos pin care ne umbrește curtea din față. Pentru că da, avem o curte și în spate. Și sală de ședințe. Și colegi de clădire foarte faini. Și cafea bună.

Tweet