Amintiri cu fotbal

Inteleg ca a inceput campionatul de fotbal. Al nostru, ala intern. Facebook geme de statusuri extrem de bucuroase sau extrem de suparate, sentimente cum doar fotbalul poate sa starneasca in barbatii zilelor noastre. De fapt, eu cred ca avem noroc ca exista Facebook si ei pot sa-si lase acolo sentimentele de nefericire, ca pe vremuri era putin altfel.

Tata era dinamovist. Zic “era” pentru ca acum nu se mai prea uita la fotbal. Nu mai tine cu vreo echipa, semn ca vorba aia cu “nevasta se poate schimba, dar echipa de fotbal – niciodata” nu s-a aplicat la el. Are aceeasi nevasta ca si acum 30 de ani, cand umpluse toata casa cu fanioanele lui Dinamo.

Ii admiram pasiunea pentru fotbal, una cel putin neobisnuita avand in vedere ca el jucase volei profesionist si mama inca juca handbal. Mergeam pe stadion impreuna cu el si cu preotul familiei (da, pe vremea aia treaba asta cu preotul care chiar ii cunostea pe enoriasi se aplica destul de des in jurul meu; ce se intampla acum e alta poveste), iar treaba se complica atunci cand Inter Sibiu intalnea Dinamo. Practic, tata statea sa-si muste unghiile atunci cand Dinamo rata sau dadea vreun gol, ca n-avea cum sa se manifeste zgomotos, iar cand ajungea acasa ii urla maica-mii: “Angelo, baga un pahar de bere, ca avem de sarbatorit!” Biata mama se conforma, chiar daca fix atunci trebuia sa spele vreo haina, sa mature, sa faca de mancare. Lasa tot si “sarbatorea” cu tata victoria echipei favorite.

Dar sa nu fi fost in preajma lui tata cand Dinamo pierdea vreun meci. Avea un radio de ala vechi, nu mai stiu cum se numea, la care asculta meciurile de la “Fotbal minut cu minut”. Stiam sa deosebesc vocile comentatorilor, iar Teoharie Coca Cosma si Ilie Dobre se numarat printre favoritii mei. Bine, uneori radeam pe infundate de trairile lor, dar, una peste alta, sambetele si duminicile mele erau presarate cu comentarii sportive si, de cele mai multe ori, cu radioul facut tandari pe pamantul din curte. Caci da, asa traia tata meciurile, iar un meci in care dinamo pierdea se incheia invariabil cu spargerea radioului.

Nu stiu din ce soarele erau facute radiourile alea de rezistau asa mult. Am senzatia ca insasi compania Nokia s-a inspirat de la ele atunci cand a creat telefoanele indestructibile. Dupa ce tata se calma, inceapa sa adune bucatile si sa le lipeasca cu “banda izolir”; al naibii radio, doar plasticul se rupea, in rest era ca nou de fiecare data dupa ce facea cunostinta cu pamantul. Ma bucur ca atunci meciurile nu se transmiteau la TV, cine stie cat de rezistente erau televizoarele Snagov pe vremea aia.

Oricum, cert e ca tata nu se certa niciodata pe subiectul “fotbal”. Tot ce facea era sa traisca la maximum toate momentele lui de suporter, dar nu l-am auzit vreodata injurand alti prieteni doar pentru ca tin cu alta echipa. Nu l-am auzit vreodata injurand pe stadion, iar cantecele suporterilor acelor vremuri erau curate si frumoase, drept pentru care am inceput sa iubesc ideea de a apartine unui grup de suporteri. Ceea ce nu se intampla in ziua de azi, din pacate. N-o sa inteleg vreodata de unde ura pentru un altul care iubeste o alta echipa, de ce trebuie sa existe injuraturi ca sa ne facem cunoscuta pasiunea.

De fapt, sunt convinsa ca doar oamenii mici, frustrati si scarbiti de propria viata au porniri de felul asta. Restul sunt doar suporteri, convinsi de maretia echipei cu care tin si cu suficient respect de sine cat sa aiba de unde sa acorde respect si altora.

In alta ordine de idei, cred ca mi-e dor de tata.

Tweet