Până unde poți merge în numele cinematografiei?
|Unul dintre motivele pentru care filmele europene (sau filmele de festival, în general) nu au așa mare succes la public este că subiectele abordate sunt din sfera vieții de zi cu zi. În general, regizorii/scenariștii unor astfel de filme tind să-și pună pe ecran angoasele, frustrările, momentele mai puțin plăcute trăite sau observate de-a lungul vieții. Și cine vrea să vadă în mod recurent cinematografie care vorbește ȘI despre momentele mai puțin frumoase ale vieții?
Pentru mine, filmele astea sunt terapie. Nu caut entertainment în mod constant, mai am nevoie și de câte un reality check din când în când, așa că filmele de festival sunt, din punctul meu de vedere, ceea ce avem cu toții nevoie când ne plictisim de puști, tancuri, spioni și efecte speciale.
Totuși, ajung să văd unele filme după care stau și mă întreb cât de departe poți merge în numele creării unui produs artistic. Dacă, la adăpostul creației, poți să arăți orice, oricum, oricând. E întrebarea pe care mi-am pus-o după ce-am văzut Irreversible )un film impecabil, de altfel, dar care a avut o scenă explicită și extrem de credibilă a unui viol) și încă o dată ieri, după proiecția din competiția TIFF 2017 a filmului Playground.
Filmul urmărește o zi din viața a trei copii de vreo 12 ani, fiecare dintr-o familie complet disfuncțională. Prima jumătate a filmului arată dimineața fiecăruia dintre ei, cu fricile și frustrările lor, iar a doua jumătate este despre interacțiunea dintre ei. Un film în care „familia tradițională” este pusă pe un loc numai bun de judecat de către spectator, iar bully-ul de la școală și alegerile greșite de adolescenți sunt, de asemenea, radiografiate până la ultimul oscior.
Finalul filmului este devastator. Complet devastator, am avut nevoie să mă plimb vreo două ore (prin ploaie) ca să-mi revin cât de cât. N-am să spun care e, nu obișnuiesc să dau spoilere, dar spun atât: la premiera mondială de la San Sebastian, trei sfert de sală a ieșit la finalul filmului pentru că șocul a fost prea mare.
Nu știu dacă faptul că și azi mă gândesc intens la filmul ăsta îl face un film bun sau rău. E de impact, asta e foarte clar, dar nu cred c-aș putea recomanda cuiva cu bună știință să-l vadă. Dacă sunteți curioși, poate găsiți o modalitate să-l vedeți.
Un festival de film este despre toate filmele, bune, rele, de impact sau pe care le uiți când ai ieșit din sală. De fapt, un festival de film este despre filme, nu despre filme de festival și cred că în orice mpment al vieții e bine să încercăm să experimentăm. Mulțumesc, TIFF, pentru încă o experiență foarte faină.
Tweet
E o oarecare confuzie: tu zici de lucruri reprezentate pe celuloid, dar care nu au fost facute in realitate de actori? Sau de chestii care-s filmate exact cum se intampla, asa cum s-a crezut si la Cannibal Holocaust ca au omorit actorii pe bune? (bine, s-a descoperit in timpul procesului ca de fapt nu fusesera omoriti)
Eu unul sunt pro orice reprezentatie pe film, atita vreme cit actorii & animalele ramin intregi. A, ca s-ar putea sa iasa ceva de prost gust, a la A Serbian Film? Sigur ca da. Dar asta-i deja chestie de gust, nu de morala.
Pe scurt, as merge pe expresia latineasca cum ca “om fiind, nimic din ce-i uman nu mi-e strain”. Privesc ca la documentar, eventual, daca-i un subiect prea *strong* pentru gustul artistic.
Dupa descrierea de pe imdb a filmului, banuiesc ca-i vorba de-un viol intre minori la final? N-ar fi prima chestie de genu’ asta. Daca ai vazut Klass (film estonian), stii si ce “pateste” actorul principal, si ce se intampla dupa. Personajele sunt .. hm, destul de tinere si ele in Klass, din ce-mi amintesc.
Pana unde poate merge si o carte, normal
Filme de acest gen nu prea mai apar, sunt raritati mai ales ca la cinema nu le difuzeaza pe toate.
Poți merge până se rupe elasticul și vine înapoi să te pleznească peste ochi.
Un anume dr. Freud a zis cândva că obsesia pentru cele mai mari case și mașini și cele mai scumpe bijuterii există în condițiile în care marea majoritate a bărbaților care le cumpără își dau seama că au pula mică.
Adică: la un neajuns pe care lumea l-a întâlnit răspunde făcând contrariul, într-un mod furios, dramatic, exagerat, de cocalar.
Ghici cum a început isteria anti-avort, anti-vaccin, anti-capitalism, anti-orice din România, și când?
La scurtă vreme după ce a rulat ”4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”.
Alex, sper că până acum ai văzut filmul și ți-ai făcut o părere. N-am văzut Klass, dar o să-l caut, mulțumesc pentru recomandare.
Nautilus, da, probabil că ai dreptate, însă aici e un soi de explicație pentru un comportament…să zicem neacceptat de societate. Deși e mult mai mult decât atât.