Cea mai frumoasă carte

Cam o dată pe lună găsesc o carte care mi se pare cea mai frumoasă. Asta despre care zic mai jos e atât de frumoasă, însă, că m-am pus să zic câteva vorbe despre ea aici, pe blog, și știți că nu mai deschid blogul ăsta chiar des.

„Cele mai frumoase reportaje”, așa o cheamă, și e o colecție de reportaje scrise Viorel Ilișoi – despre care încă mă mir, când îl menționez, că nu-l cunoaște toată lumea (din bula mea).

Cartea asta e o colecție a durerilor lumii de care noi, ăștia de scriem pe bloguri, suntem feriți. E o colecție despre sărăcie, teamă, furie, vină, obezitate, bătaie, dar și una despre bunătate, bucurie, frumusețe și binele din lumile mici, cele pe care noi nu le vedem. Sunt puține poveștile la care chiar plâng, iar citind reportajele astea m-am trezit de câteva ori cu ochii înotând în lacrimi, nu se poate să nu te miște vorbele lui Ilișoi.

Despre mulți oameni se spune că au darul scrisului, dar Viorel Ilișoi are o scriitură care pare că-i vine în vârful stiloului atât de natural precum respiră. E capabil să treacă de la jargonul de stradă la imitarea unei compuneri de clasa a șaptea, de la scrierea sofisticată a frazelor lungi și cu sens adând la fraze scurte, pe care să le înțeleagă oricine a făcut măcar câteva clase de școală.

Cele mai frumoase reportaje sunt, de fapt, cele care-ți merg direct la suflet și schimbă ceva în tine, chiar și pentru o secundă. Povești la firul ierbii se mai fac foarte puține, cine-și mai dă silința să ajungă să stea câte o săptămână la cules de mere prin te miri ce sat uitat de lume. Sau cine mai merge, de bună voie, o săptămână cu gunoierii (și muncește cot la cot cu ei), doar ca să le zică povestea.

Citiți cartea lui Ilișoi, o să vă schimbe, puțin, vederea spre lume.

Tweet