Muieți-s posmagii?

Veneam de dimineață spre casă, după ce am lăsat copiii la școală și, la o trecere de pietoni au trecut strada o doamnă cu un copil cam de 12-13 ani, mai înalt decât ea. Se grăbeau să prindă semaforul pe verde până la final, iar doamna căra așa: o plasă textilă pe un umăr, un ghiozdan pe celălalt umăr și ținea într-o mână un troller de școală, cel mai probabil al băiatului. M-am uitat după ei, doamna a pus trollerul jos și a început să îl tragă. Puiuțul mergea liber ca pasărea cerului, cu lenea cât casa (îl înțeleg, și mie mi-e greu dimineața), iar doamna era toată încărcată.

Și m-am gândit când naiba ne-am defectat atât de tare că am făcut copiii ăștia atât de dependenți de noi. De când a devenit o problemă să-i pui să-și care măcar ghiozdanul? Generația asta e deșteaptă, nu zic nu, dar în ceea ce privește abilitatea de a duce la capăt sarcini de zi cu zi, e complet neajutorată.

E vina noastră, a celor crescuți cu nimic sau foarte puțin, care ne-am jurat că niciodată copiii noștri nu vor duce greul pe care l-am dus noi, dar asta ne-a făcut copiii să ne întrebe suav dacă-s muieți posmagii.

Altfel, pruncul de dimineață sigur stie drumul până la mall sau la McDonald’s, dar e destul de mic cât să-l ducă cineva la școală și să-i care ghiozdanul. În fine, doamna părea fericită, cine-s eu să judec.

Tweet