Ce mai faci?

O intrebare simpla, pe care, de cele mai multe ori, o punem din complezenta. In rarele ocazii in care ne mai interesam care mai e viata persoanei respective, ne mai asteptam la un raspuns de complezenta: “Bine.” Insa ceea ce asteptam cu adevarat e o alta intrebare: “Dar tu ce mai faci?”

Am observat in ultimele zile ca oamenii ma iau drept o posesie de mare valoare, menita sa le inteleaga problemele. Sunt oameni carora “ma daruiesc” neconditionat, indiferent daca primesc sau nu un minim de interes referitor la junghiurile provocate de viata, insa sunt si oameni care si-au pierdut dreptul asta, din simplul motiv ca n-au fost in stare nici macar o data sa spuna o vorba buna.

O alta categorie deranjanta si care creste pe zi ce trece, sunt oamenii aia care ma suna sa-mi spuna ce probleme mai au. Si dupa ce turuie vreun sfert de ora despre ce de cacat e viata lor, ma mai intreaba si pe mine ce mai fac. Cand le spun ca, no, poate nu chiar atat de bine, brusc isi amintesc ca trebuie sa faca altceva. Iar eu raman cu cuvintele in gat.

Si fericirea extrema trebuie anuntata telefonic (sau fata in fata) omului care e intotdeauna acolo sa asculte, adica eu. Nu conteaza ca iti spun ca nu pot vorbi, ca sunt la munca, sau mananc sau…fac altceva. E important pentru ei sa-mi spuna ca sunt fericiti. Ma bucur, sincer, dar n-ai putea sa povestim peste doua ore? Si peste doua ore, dupa ce palavragim o vreme despre motivul fericirii tale, fericirea mea devine insignifianta. Ca asa-i cu prieteniile astea…

Acum sa nu ma intelegeti gresit. Am o gramada de oameni in jurul meu, receptivi la o conversatie, nu doar la monoloage(le lor). Oameni cu probleme reale, a caror zambet e tot ceea ce imi trebuie pentru a avea o zi buna. Oameni care, doar prin faptul ca vorbesc cu mine, se simt mai bine, mai usori, mai veseli.

Iar ceilalti…trebuie scosi, incet, incet din ceea ce se numeste prezentul meu. Ca nu mai pot sa dau fara sa primesc un nenorocit de “ce mai faci?”.

Tweet