Paradoxul unei iubiri inexplicabile

Noi doi am avut (si avem, inca) o relatie lunga, chiar daca intalnirile noastre n-au fost atat de dese. Ba chiar in unele perioade ne-am vazut atat de rar incat aproape am uitat ca existi. Mai erau oameni in jurul meu care imi aminteau de tine, ba ca esti bine, ba ca nu esti bine.

A existat un moment in viata in care am fost periculos de aproape de a lasa totul si a veni la tine definitiv. Sau, ma rog, cat de definitiv se pot lua niste decizii. Insa imi dadeai o stare de angoasa chiar si asa, la sute de kilometri departare si nu-mi imaginam cum as putea sa traiesc cu tine, cum as putea sa te las sa faci parte din viata mea.

Te resping si ma atragi inexplicabil. Acum imi vine s-o iau la fuga si sa nu te mai vad niciodata, in momentul urmator te-as imbratisa cu toata fiinta mea. E o dragoste/ura ce ma consuma de fiecare data cand te intalnesc, care-mi da viata si ma seaca de energie, paradoxal. De cate ori plec, abia astept sa ma intorc la tine si, de fiecare data cand ma intorc, abia astept sa o iau din loc. Trepidez de emotia revederii si as pleca in urmatoarele 5 minute spre casa, sa ma linistesc, departe de tine.

Ai de toate. Pe alese. Cele mai rele si cele mai bune, toate se gasesc in tine. Zambesti atat cat sa cuceresti, dupa care iti arati partea urata si perfida, dar care pare mult mai putin grava dupa ce ti-am vazut zambetul cuceritor. Ma ametesti si ma ademenesti doar ca sa-mi dai mai apoi o palma sanatoasa dupa ceafa.

Bucurestiule, “esti prea infect ca sa nu sfarsesc prin a te iubi”.  (Cella Serghi catre Mihail Sebastian, 1936)

Tweet