Viata la 14 ani
Cand am implinit 14 ani, eram in clasa a VIII-a. Printre ultimii din clasa ajunsi la varsta la care isi puteau face buletin (chestie pe care o numarasem cu un AMR total irelevant, de parca mi s-ar fi putut schimba viata de pe o zi pe alta), eram un copil destul de tampitel. Tampitel in ceea ce priveste chestiunile de viata, ca de altfel invatam relativ bine. De exemplu, aflasem abia cu vreo doi ani inainte ca nu exista Mos Craciun si oricum nu eram total convinsa de asta; nici acum nu sunt.
Asa, eram un copil cam trist. Sufeream in taina de indragosteala precoce de un june cu vreo doi ani mai mare decat mine, care-mi scria scrisori din scoala militara. Mi se parea senzational ca el se-ndragostise tocmai de mine, “un” fetita tunsa scurt, cu dintii usor strambi, scheletic de slaba si fara nimic special; ca mie, daca stau bine sa ma gandesc, nu-mi placea atat de el cat imi placeau scrisorile pe care mi le scria. Ma rog, am ramas cu buza umflata in momentul in care mama mi-a descoperit scrisorile, i-a spus lui tata si de aici am inceput sa duc o viata incuiata cu lacatul, dar nu despre asta vorbim aici.
Imi venea sa ma plang tot timpul. Ba ca nimeni nu ma intelege, ba ca prietenii ma tradeaza, ba ca am descoperit sensul universului si nu e nimeni care sa ma asculte. D-astea de pre-adolescent. Apoi am intrat la liceu, m-am indragostit de un alt baiat mai mare decat mine (abia mai tarziu, mult mai tarziu, am trecut la cei mai mici decat mine – o alta poveste, cu totul), iar dramele existentei mele au devenim mai mari si mai pufoase, lacrimile mai amare, nemultumirile mai multe si, desigur, foarte consistente. Daca azi sufeream ca nu eram iubita de tinta pasiunii mele, maine sufeream ca ala ma iubeste si eu nu mai am chef de el. Daca azi mi se parea cea mai mare tragedie ca vine teza la istorie (chestie asemanatoare cu matematica, din punctul meu de vedere), maine tragedia capata forma unei absente care nu putea fi nicicum motivata.
Tragediile, cat si bucuriile, erau impartasite cu absolut toti prietenii mei. Cu parintii lor. Cu sora-mea, care habar n-avea ce-i povestesc (cand aveam eu 14 ani, ea avea vreo 5). Cu colegii de clasa. Cu bunicii. Cu nasa-mea. Practic, cu toata lumea care se oprea 5 secunde sa ma asculte. Evident, debitam numai prostii, cat naibii de inteligent puteai sa fii la 14 ani? Mai ales in perioada imediat urmatoare comunismului, cand nici PRO TV-ul nu aparuse inca.
Ma rog. Ideea e ca, daca aveam Facebook pe vremea aia, probabil as fi aruncat si eu tot felul de ineptii in spatiul public, numai bune de luat la misto de aia mai mari. Asa, aveam doar un jurnal in care imi scriam tampeniile si niste oameni in jur cu care sa vorbesc. In spatiul public, insa, as fi fost emo, suferinda de ADHD, lacrimata de la citatele motivationale, absolut habarnista in ceea ce priveste muzica (exceptie facand, desigur, ceea ce ascultasem pana la acel moment), as fi ras de aia care merg la teatru, as fi facut misto de cei care vor sa vada un film de arta. Oricum, la 14 ani stiam un singur regizor pe nume: Milos Forman. Tocmai vazusem “Amadeus” (la sfarsitul clasei a VII-a), iar filmul ala a ramas filmul meu preferat din toate timpurile. (desi nici acum nu stiu fara IMDB cum il cheama pe actorul care il interpreteaza pe Mozart)
Nu zic ca nu sunt multi copii de 14 ani care nu stiu sa scrie corect, spun prostii pe internet, fac mai rau decat as fi putut face eu vreodata la varsta aia, chiar daca as fi avut internet. Diferenta dintre acum si atunci e ca pe vremea aia copiii mai saracuti la minte faceau scoli profesionale si nu-i intalneam la tot pasul, ca nu imparteam acelasi anturaj. Drept urmare, mare diferenta nu e; atat doar ca acum avem cu totii acces la internet, indiferent de cat de “mobilata” e mansarda.
Asa ca, inainte sa va mai luati de copii de 14 ani care spun mascari pe retelele sociale, as vrea sa va ganditi putin cum erati voi la 14 ani si cum ar fi fost daca ati fi avut posibilitatea sa aruncati in spatiul public toate tampeniile pe care le gandeati atunci.
Foto: Internet Stupidity by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)
Tweet
Ce imi aduc cel mai bine aminte de la 14 e cand mi-am “admirat” prima data buletinul si venea sa plang ca mi-a iesit un ochi verde si unul albastru :)) Nu mai conta ca aratam mai mult a baiat decat a fata, ci ochii aia diferiti care m-au chinuit mult timp :)) Bine ca la schimbarea buletinului, au iesit ambii de aceeasi culoare 😛
Na, faina amintire :))
Eram cam “prapad” la 14 ani. Inca nu ma dezbracasem complet de haina copilariei (ma mai jucam din cand in cand cu masinutele de fier dar era apusul acestei perioade). Eram foarte-foarte timid la fete (nu ca acuma m-as fi vindecat complet, ci sa zicem ca situatia e mai sub control). Am intamplator o poza de pe vremea aceea si nu-mi vine sa cred ce … ultra-copil eram. Dar erau si alte vremuri! Societatea a evoluat in 20 de ani cred ca neasteptat de accelerat. Fereasca Dumnezeu de ar fi existat rețelele sociale! Sa fi vazut atunci poze cu colibe, masinute de fier si alte “minunatii” din copilaria aia!
Am si eu poze de atunci si ma minunez de copilaria ce se vedea pe mine