No title here

Cateodata ma gandesc ca am inceput sa am prea multe momente in care ma simt normala printre nebuni. Evident, ceilalti sunt nebuni, nu eu. Normalitatea mea se transforma, incet incet, in zid de beton, care ma rupe de lume.

Vreau sa iubesc, incerc sa fac asta si, totusi, parca ma retine ceva. Am momente cand ma simt redusa la un prezent pe care nu mi-l doresc, am zile in care incercarile care vin peste mine sunt coplesitoare. Bantui, bajbai, insa o fac cu siguranta femeii care a trecut prin atatea, incat stie sigur ca nimic n-o mai da jos de pe picioarele lungi.

Traiesc clipe, mintea mea faureste un viitor pe care il doreste si nu stie daca il vrea. Coplicat? Deloc, doar un joc de cuvinte. Viitorul asta inseamna compromisuri si certitudini pe care n-am nici cea mai vaga idee daca mi le pot asuma, cu toata linistea din suflet pe care o simt acum. Caci, in toata nebunia mintii mele, un val de liniste si serenitate s-a asternut, doar ca sa-mi arate ca imi fac griji degeaba si ca inima trebuie ascultata.

Sunt omul care sta in umbra, in ciuda firii mele expansive. Sunt femeia care prefera discretia absoluta, fara sa ia in seama faptul ca, datorita felului in care isi ascunde oarecum statutul, isi pericliteaza sanatatea relatiilor cu cei din jur. Si adun frustrari, pe care mi le exprim in cele mai neportivite momente. Ajung sa ranesc si sa rabufnesc pe cei dragi, pentru ca aceste frustrari imi alimenteaza neincrederea in mine si in ceea ce sunt.

Nu stiu ce s-a inteles din cele de mai sus. Poate ca nimeni nu trebuie sa inteleaga nimic. Poate ca aici si acum am spus totul. Poate ca femeia puternica nu stie sa fie puternica decat in fata raului, iar in fata binelui ajunge sa se dezechilibreze pentru ca nu stie sa-l primeasca in suflet, nu se poate adapta la ideea ca, totusi, exista lumina si tocmai a gasit-o. Poate…

Tweet