Oamenii se schimba fundamental?
Intotdeauna am fost de parere ca nici un om nu se poate schimba cu totul, oricat de mult ar incerca. Ca trasaturile noastre de caracter sunt bine definite inca din copilarie si ca, in cel mai bun caz, invatam sa ne controlam defectele, dar nu le vom putea elimina niciodata.
Ma tot gandeam, zilele astea, cat de multi oameni din jurul meu au ajuns, la un moment dat, sa nu-si mai poata controla defectele fata de mine, iar asta m-a facut sa cred, de fiecare data, ca nu stiu sa “citesc” un om atunci cand il intalnesc. Firea mea e atat de deschisa incat acord incredere fiecarui om intalnit si apoi incep sa tai, pe masura ce omul acela imi inseala increderea.
E foarte ciudat sentimentul pe care il ai, dupa o vreme (destul de lunga) in care ai incercat sa cunosti un om, iar apoi iti dai seama ca omul ala e o necunoscuta mai mare decat daca ai vedea o figura oarecare pe strada, indiferent de ceea ce ati trait impreuna. Mi s-a intamplat asta cand am divortat si mi s-a mai intamplat o data cu o prietena foarte buna, cu care am trait atatea momente bune si rele incat, atunci cand ea a devenit rea si insensibila, am fost bulversata.
Probabil ca si eu, la randul meu, am provocat dezamagiri cand a fost vorba sa-mi arat defectele. Pentru ca le am, sunt multe si, cateodata, imposibil de controlat. Mai ales atunci cand, luptand pentru ceva ce-ti doresti din tot sufletul, nu-ti permiti sa le lasi sa iasa la iveala, pentru ca ai pierde tot ceea ce consideri important. Insa, cred eu, intotdeauna am vrut sa cred ca sunt capabila sa recunosc ca nu sunt perfecta si sa indrept ceea e am facut rau.
Perfectiunea nu exista si nu te face fericit. Ba din contra, esti mai nefericit ca niciodata, cautand-o. Si cred ca singura maturitate pe care o poti obtine cu adevarat e sa admiti ca poti gresi, poti sa pierzi si poti sa cazi atunci cand totul pare ca e pe culmile fericirii. Ca in viata nu poti sa controlezi totul si ca oamenii sunt asa cum sunt. Sa inveti sa-i iubesti cu defecte si sa te desprinzi atunci cand defectele alea pun in suflet o amaraciune care te intuneca si te face sa te refugiezi in promiscuitate.
Sa pleci cand indiferenta te ucide.
Tweet
Nu.
Nu cred ca e vorba ca nu stii sa “citesti” un om, ci mai degraba ce te lasa acea persoana sa cunosti la ea. Multora din noi ne este frica sa ne prezentam defectele si sa le negam foarte mult timp. Mai ales cu persoane pe care abia le cunosti. Chiar si asa, oamenii se pot schimba. Si se pot schimba radical. Din rai in buni si din buni in rai. Viata, prietenii si persoanele noi care intra in viata ta, pana si orasul in care te muti te pot schimba foarte mult…
Legat de perfectiune… ea nu exista si desi cu totii stiu asta, multi tind si spera la ea. Mie mi se pare ceva sinucigas. Exact cum ai zis si tu nu te va face niciodata fericit. E o diferenta mare intre a vrea mai mult si a tinde catre perfect. Eu prefer sa vreau tot timpul mai mult, sa fiu motivat ca pot vrea mai mult, etc.
Raspunsul meu este de asemenea nu si vreau sa iti ofer un citat ce este foarte aproape propriei mele filozofii de viata:
This is the very perfection of a man, to find out his own imperfections.
St. Augustin
Eu am ceva al nuştiucâtelea simţ – de fiecare dată citesc oamenii. Rar greşesc. Foarte util. Ştiu dacă are rost să-mi bat capu’ sau nu.
Eu cred ca oamenii nu se pot schimba fudamental. Nici macar atunci cand isi doresc foarte tare acest lucru deoarece sunt constienti de un anumit defect si de faptul ca acesta poate periclita o relatie. Cel mult oamenii isi pot controla comportamentul, manifestarea exterioara a caracterului lor, in incercarea de a pastra anumite aparente.
Mai gresit insa decat a crede ca oamenii s-ar putea schimba fundamental mi se pare a crede ca i-am putea schimba noi. Eu cel putin nu am reusit acest lucru .
Pe de alta parte nu cred ca fericirea(intr-o relatie cel putin ) sta in gasirea perfectiunii, a partenerului perfect. Perechea ideala o gasesc putini dintre noi, astfel ca mai important decat a cauta o persoana perfecta mi se pare a cauta o persoana compatibila. Cred ca o relatie se hraneste si cu acceptare defectelor celuilalt si cu mici compromisuri.
Mai cred ca de cele mai multe ori comparatia este izvorul nefericirii.
Se schimbă. Uită-te la tine acum 5 ani, la tine acum 10 ani, la tine acum. Ne schimbă oamenii care ne întâlnim, fiecare situaţie foarte frumoasă sau extrem de urâtă, serviciul, vârsta. Că în anumite situaţii avem, instinctiv, reacţii urâte sau bune, asta ţine mai mult de instinct şi mai puţin de personalitate.
De asta eu nu evaluez oamenii niciodată după anumite reacţii. Să ştii că un om e fundamental frumos, chiar dacă câteodată zbiară şi trânteşte, e un câştig mult mai mare decât să-l etichetezi după un moment prost.
Sunt zen azi, da?
Nu cunosc nici un om care s-a schimbat FUNDAMENTAL cat timp ne-am intersectat. Nici unul. Imi pare rau ca am inceput comentariul cu o negatie, pt. ca sunt optimista in general.
Ce presupune o schimbare fundamentala? Din temelii asa?
De ce mi-as dori asta? S-ar putea ca omul rezultat sa nu mai aiba nimic in comun cu cel ce era inainte si sa piarda si o multime din lucrurile care m-au atras la el.
@Maddame, tu esti zen de cand te stiu :))
@crinutza, dar daca omul de acum nu mai are nimic din ceea ce te-a tras la el in trecut?
@nebuloasa: aici e loc de o discutie intreaga.
Eu zic ca in cazul asta, fie s-a schimbat deja, fie perspectiva ta asupra lui s-a schimbat.
@honey asa e, people don’t change. isi schimba paradigma numai atunci cand patesc ceva cataclismatic. important e sa te accepti, nu sa te schimbi. de acolo porneste totul.
cunosc cazuri de oameni care au stat o viaţă împreună şi au ajuns la conclzia că după 63 de ani de căsătorie s-au schimbat complet şi nu se mai cunosc!
@mariusrusu ceea ce-mi aduce aminte de un banc.
Doi mosi, el 105 ani, ea 102 la tribunal.
-Ce vreti? intreaba judecatorul.
-Pai vrem sa divortam.
-De cand sunteti casatoriti?
-De 75 de ani.
-Pai si dupa 75 de ani va dati seama ca nu va mai intelegeti?
-A, nu, stiam de vreo 50 de ani asta.
-Si ce v-a apucat tocmai acum divortul?
-Pai am asteptat sa moara copiii, ca sa nu-i traumatizam.
:)))
E complicat cu cititul oamenilor, pt ca trebuie sa recunoastem, ca uneori si noi ne uimim pe noi insine. Nu-i asa?
E vorba de atat de multe variabile, atatea circumstante care ne provoaca, ne imping la tot felul de reactii.
Poate omul nu e asa, nu are defectul acela. Cel putin nu in mod constient. Tu insa, poate printr-o intamplare ii scoti in evidenta acel defect.
Dar dupa cum zicea, is mult prea multe necunoscute in joc. De obicei e vorba de expectante, de obiective, care de cele mai multe ori nu coincid cu ale celor din jur si…se nasc conflicte.
Cheia cred ca e adaptabilitatea. Nu trebuie sa-ti ceri tie sa cunosti un om din prima, sau nici macar dupa ani, ci sa ai puterea dupa ce l-ai cunoscut atat, sa-l poti intelege, sa te poti adapta.
Sau…sa-l poti ingnora intr-adevar daca iti dai seama ca nu merita!
E greu sa cunosti bine un om. Poti trai foarte multi ani alaturi de cineva si sa iti dai seama ca de fapt nu il cunosti asa cum ai crezut.
Unii sunt atat de incapanati incat cred ca numai ei au dreptate si doar ce vor ei e bine. astfel de oameni nu se schimba niciodata, pot doar sa incerce sa isi controleze accesele de furie sau sa mai lase de la ei.
Altii cred ca tot ce zboara se mananca si asculta toate sfaturile din jur, chiar daca nu e spre binele lor de fiecare data. Se bazeaza pe faptul ca ceilalti stiu mai bine.
Oamenii se schimba in timp, in rau sau in bine, dar nu se schimba fundamental. Devin mai egoisti, mai singuratici, mai maleabili, depinde de natura fiecaruia.
Nu trebuie sa ne supere cum si daca cei din jur se schimba, trebuie doar sa invatam sa ii acceptam asa cum sunt si ca nu ii cunoastem atat de bine precum am crezut.
Una peste alta, slava Domnului ca nu suntem toti la fel, pentru ca ne-am plictisi de moarte !
N-am somn, si…ma gandeam sa caut ceva interesant sa citesc….mi-a venit in cap “oamenii nu se schimba niciodata” si am dat peste blogul asta…Foarte interesant , sunt impresionata placut de ceea ce scrie aici, Tin neaparat sa felicit persoana care a publicat acest subiect , daca pot sa-l numesc asa
Sunt in divort de trei luni de zile,iar sotul meu care a gresit fata de mine imi spune ca a realizat cu ce a gresit si ca s-a schimbat. Am plecat cu copilul la parinti dupa ce am inaintat divortul (acum trei luni) iar el spune ca si-a dat seama cat de greu ii este fara mine si fara copil, ca ne iubeste mult, ca nu poate trai fara noi si ca s-a schimbat. Imi tot spune sa-i mai dau o sansa sa-mi arate acest lucru si sa ma intorc acasa. Credeti ca trauma prin care trecem toti trei poate sa-i fi schimbat ideile despre viata si, in special, conceptiile cum ca toate femeile sunt c…?
Anna, draga mea, nu sunt eu in masura sa iti raspund la intrebarile astea. Cred ca cel mai bine e sa te uiti in urma si sa vezi care sunt momentele in care el te-a ranit foarte tare. Iar daca tu crezi ca poti sa treci peste ele…atunci fa-o si nu te mai uita inapoi. Fa exact ceea ce simti si ceea ce crezi tu ca e mai bine pentru tine. Daca asta inseamna sa cresti singura un copil, asta e, sunt convinsa ca esti o femeie puternica.
Multumesc mult pentru raspuns. Mintea mea este atat de ravasita. Multe persoane in jurul meu imi spun ca oamenii nu se schimba niciodata, dar totusi el de trei luni incearca sa ma impece, nu renunta la mine si imi spune ca s-a schimbat. Nu pot sa cred ca poate fi atat de nemernic si sa minta atat de mult. Sunt totusi trei luni in care el putea sa-si gaseasca pe alta, putea sa se distreze, nu sa stea dupa mine si sa ma roage sa ma intorc acasa. Pot fi oamenii atat de meschini si de prefacuti o perioada destul de lunga? I-am spus ca si daca ma intorc acasa divortul se va finaliza si a acceptat numai sa fie cu mine si cu copilul.