Despre cum sa fii o “duamna”

Asta-s io. O duamna. Imi place sa fac miscare, si cum timpul nu-mi permite sa merg la sala sau la aerobic, merg pe jos cu orice ocazie mi se iveste. Cum ar fi azi, de exemplu. Mi-am pus frumushel o fusta de vara (sunt 30 de grade afara, crima), un maieu decoltat, o pereche de sandale (cu toc, cum altfel) si am purces la drum cu castile in urechi. M-am intalnit cu clientul, am facut rapid niste poze si..inapoi, lipa-lipa, spre birou. Deoarece sunt o zapacita cu capul in nori mai rau decat un copil de 5 ani, imi tineam agenda intr-un fel nu tocmai potrivit pentru mersul pe jos, drept urmare au inceput sa cada tot felul de foi de prin ea (toate importante, of cors). N-am observat, dar a observat un cetatean dintr-o masina, care a inceput sa claxoneze si sa-mi faca semne. Cum eu, dupa cum am zis la inceput, sunt o duamna, m-am batzoshit si mai tare si nu-i dadeam nici un fel de atentie (iar in gandul meu il faceam maniac perves). Omul insista si imi facea semn sa ma uit in spate…la un moment dat am catadicsit sa-mi dau jos castile din urechi si sa-l intreb, in scarba, ce-i trebuie: mi-a raspuns omul, “nimic, dar poate va trebuie dvs. hartiile alea care tot cad din agenda”.Inutil de spus cat de penibil m-am simtit, am multumit, mi-am cerut scuze si am plecat intr-o viteza care ar fi facut sageata albastra sa se inroseasca de ciuda. Ajunsa la birou, mi-am pus cafeaua la facut si, in drum spre scaunul meu de mare director m-am impiedicat de o scara si am aterizat in bratele unui coleg care s-a nimerit in calea mea. Noroc cu el, ca sandalele mele au 10 cm inaltime, iar daca adaugi asta la inaltimea mea natur (1,75), as fi aterizat de sus de tot. Am totusi senzatia ca el nu s-a suparat, ca doar sunt o duamna.

Tweet