Viata intr-o gara
|Garile au si ele viata lor. E lumea din lume, realitatea separata de ceea ce stim sau traim, noi, astia de avem niste laptopu-uri sau desktop-uri care ne ajuta sa putem scrie pe blog.
In gari, oamenii vin si pleaca, dar intotdeauna sunt unii care raman acolo. Responsabilii care stau si cate 12 ore in acelasi loc, tinte ale furiei calatorilor atunci cand trenurile au intarzieri. Doamnele de la ghiseu, mereu aceleasi si intotdeauna altele (ati observat ca arata de parca-s trase la copiator?; mai important, cand v-ati uitat ultima oara la chipul unei femei care vinde bilete de tren in gara?), mereu cu putina zeflemea pe varful limbii.
Cand vine iarna, garile se anima, oamenii sunt mai multi. Stau si asteapta un tren care, din cauza zapezilor, nu ajunge aproape niciodata la timp, ci cu mari intarzieri. Incrancenati si grabiti, frustrati ca trebuie sa aleaga trenul in detrimentul masinii, ca de avion nu se pune problema, oricum nu exista curse interne decat de la Bucuresti inspre…cateva orase. Pe care ii recunosti repede ca nu obisnuiesc sa mearga cu trenul si ca de la ultima lor calatorie, pretul e dublu pentru aceeasi distanta. “Caaaat? Pai de cand?” Pai de mult, ca leii se adauga, serviciile scad. Asa-i in tenis. Si in CFR.
Intr-o gara exista birturi si oamenii din ele sunt de poveste. Sau de povestit, ca nu-mi dau seama, exact. Au niste obiceiuri cel putin bizare, daca e sa ma iau dupa scena pe care am vazut-o acum cateva zile, intr-un birt de gara din Pascani: vreo sase oameni stateau pe niste scaune la niste mese, uitandu-se spre aparatele de jocuri mecanice; din cand in cand, unul dintre ei (de fiecare data altul) mergea si mai baga o bancnota de 1 leu, apoi se intorcea la masa. Am stat acolo o ora si, timp de o ora, abia daca si-au spus cateva cuvinte. In rest, au stat cu ochii tinta pe aparatele alea.
Viata intr-o gara e plina de bagaje si nu doar de acelea pe care le caram pe umar sau le tragem dupa noi. Alea sunt usoare, cateodata, dar tot ne indreptam spre iesire garboviti de ganduri, tristeti si asteptari. Sau, din contra, ne simtim usori ca fulgii, oricat de grele ne-ar fi bagajele de pe umar sau cele pe care le tragem dupa noi. Ne oprim putin, cat sa ne mai tragem sufletul si sa ne asezam mai bine geanta pe umar, apoi pornim spre ceea ce ne asteapta, lasand in urma alte suflete agitate.
In garile noastre a venit zapada, dar viata din ele e aceeasi: grabita, perena, fara amintiri. Cu aceleasi sine de tren, la fel in orice gara din tara asta, bucati de fier care sunt intotdeauna acolo, constante, singurul adevar care nu se schimba niciodata.
Tweet
Aşa mă bucur când oamenii îşi mai aduc aminte şi de gări sau de trenuri, încât simt că mai există speranţă şi pentru mersul #cutrenul!
Din Gara din Paşcani am nişte amintiri din iarna lui 2009, când sala de aşteptare era aproape goală, nu pentru că nu erau călători în gară, ci pentru că era ocupată de nişte indivizi beţi care miroseau destul de naşpa, aşa că mai toţi călătorii preferau să stea în frig, în faţa gării, numai să nu stea în sala de aşteptare! Am mai simţit un astfel de miros şi pe aeroportul din Istanbul, când s-au descălţat nişte călători :))
Am învățat de ieri că și gările au povești adevărate și nu spun asta doar ca să mă aflu în treabă. Ieri m-a înspăimântat știrea pe care am primit-o la redacție. Un lucrător de la CFR a murit pe șina de cale ferată, imaginile erau oribile și am avut o senzație foarte ciudată. Ceea ce sper este să nu mai primesc astfel de informații.