Concluzii de Jazz TM

Simt ca acest festival de jazz, intamplat la Timisoara in week-end-ul ce tocmai a trecut, e unul dintre cele mai bune lucruri care se puteau face in oras, la acest moment. Lupta pentru Capitala Culturala Europeana in 2021 e pe buzele tuturor si se vad eforturile inspre a depune o candidatura coerenta in anul 2015.

Dupa trei zile si (aproape) trei nopti petrecute in spatele cortinei, laolalta cu organizatorii, artistii, dar si cu publicul timisorean prezent la eveniment, am invatat enorm, cat n-am invatat in trei ani de cand particip la evenimente de felul asta. Am invatat foarte multe si despre Timisoara sau, mai bine zis, mi s-au confirmat niste ganduri pe care le aveam de mai multa vreme. Dar sa le luam pe rand.

Publicul festivalului.

Ziceam inainte de festival ca nu sunt sigura ca publicul timisorean e foarte pregatit pentru o manifestare culturala ce include aparitia pe o scena a unor nume de talie mondiala in jazz. Sigur ca acest gen muzical presupune putina documentare inainte, si nu ma refer doar la jazz-ul ultra comercial cantat de Sinatra (un geniu, de altfel), ci si la putin studiu muzical despre artistii care au pus umarul la dezvoltarea genului in ultimii 20 deani. Nu vorbesc nici despre jazzul intelectual, acel jazz improvizat extrem de greu de ascultat si inteles, ci despre ceva cat de cat mai accesibil, cu ritm si culoare. Recunosc, stiu mult prea putine despre jazz, pentru ca artistii sunt multi si e aproape imposibil sa fiu la curent cu tot ce misca in industria asta, dar stau cu ochii larg deschisi pe internetul asta mare si, din cand in cand, fac niste descoperiri colosale pe la festivalurile de gen la care ajung.

Publicul Jazz TM a fost impartit in doua, si la propriu, si la figurat. Cei de la locurile pe scaune, care au dat 50 de lei pentru un bilet care le-a permis accesul la toate cele noua concerte, au fost extrem de incantati de ceea ce li s-a oferit. Unii artisti erau cunoscuti (Richard Bona, Kurt Elling si David Murray) de catre admiratorii genului, pentru ca nu se poate sa-ti placa jazzul si sa nu stii cine sunt cele trei capete de afis ale fiecarei seri, altii au fost descoperiti odata cu concertele de week-end-ul trecut. Aproape toata lumea, platitori sau neplatitori de bilet, s-a declarat incantata de Ilhan Ersahin si muzica lui cu influente orientale, lucru care ma bucura peste masura. Eu l-am intalnit anul trecut la Garana Jazz, cand a avut un show senzational impreuna cu Bugge Wesseltoft si Erik Truffaz.

Mi-am dat seama ca publicul citeste doar ce vrea el de pe un afis. De aceea au fost atatia dezamagiti la finalul concertului lui David Murray Infinity Quartet feat. Macy Gray: pentru ca acel “featuring” din titlul concertului a fost inexistent in mintea celor care au venit in Piata Victoriei duminica seara. Nu, organizatorii n-au nicio vina ca oamenii nu stiu sa citeasca un afis exact in felul in care e scris. Unii au spus ca jazzul lui Murray e prea greu de inteles, mie mi se pare ca e chiar un jazz accesibil (nu ca al lui Kurt Elling, totusi, care a vrajit audienta, pe buna dreptate: vocea lui e fermecatoare, abordarea de pe scena e exact asa cum trebuie pentru a trage publicul dupa el), Murray fiind unul dintre cei mai prolifici creatori de muzica din lume. Cred ca n-ar fi scos peste 150 de albume daca muzica lui n-ar i fost ascultabila la scara larga. E atat de creativ incat a fost nevoie de o pagina speciala pe Wikipedia, doar pentru albumele scoase de el sau la care a fost colaborator.

Sunt convinsa ca mare parte din publicul timisorean a plecat acasa, macar intr-una din seri, dorindu-si sa asculte mai mult jazz. Ori asta e unul din marile castiguri ale acestui festival.

Organizarea.

Impecabila, din punctul meu de vedere. Am estimat cam 50 de oameni care au lucrat la desfasurarea in bune conditii, incluzand aici echipa de voluntari de la Plai (aproximativ 20 de oameni), echipa de la Primarie (in frunte cu viceprimarul Daniel Diaconu – ma inclin, domnule, stiu ca ati fost capul din spatele festivalului -, Monica si Alina, consiliere si femei de isprava si alti oameni care s-au ocupat de comunicare), echipa tehnica de la Music Service (nu i-am numarat, dar cred ca au fost vreo 10 oameni de un profesionalism rar intalnit) si alti colaboratori “sezonieri”.

Pauzele dintre spectacole au fost de 15 minute, o perioada foarte scurta, ceea ce inseamna ca organizarea de scena a fost atat de buna incat doar au trebuit mutate niste suporturi dintr-o parte in alta, ca scena sa fie pregatita pentru concertul urmator. Mi se pare fabulos lucrul asta, remarcat, de altfel, si de prezentatorul evenimentului, Catalin Stefanescu. In spatele scenei a exista in fiecare zi un afis cu orele programate pentru soundcheck, pranz si cina, in asa fel incat toata lumea sa stie in permanenta ce se intampla. A existat cate un om in info point-ul de la hotel Timisoara, care sa-i primeasca pe artisti si invitati si sa le dea toate informatiile necesare, mobilizare rapida cand a venit furtuna (parca a fost pe ceas, in fiecare zi de la ora 17, numai bine cat sa racoreasca atmosfera inainte de inceperea concertelor).

Sunt convinsa ca au existat si minusuri, doar ca eu nu le-am vazut. Nu cred ca a existat un aspect care sa nu fie luat in seama si mi se pare ca Norbert si Andreea Tako (coordonatorii voluntarilor de la Plai si producatorii evenimentului) au reusit sa-i organizeze pe toti asa cum trebuie, sa gaseasca solutii foarte bune la orice problema aparuta, in asa fel incat sa nu devina vizibila si deranjanta. In plus, ca o observatie la fel de personala, mi s-a parut ca puterea exemplului e forma in care acesti doi oameni au reusit sa stranga in jurul lor o echipa dedicata 100%, fiind primii care pun mana sa faca lucruri atunci cand e nevoie – cand a venti furtuna, ei au fost cei care au sarit sa tina gardurile de imprejmuire, sa le care si sa stranga tot ce ar putea fi luat de vant.

Pe langa asta, parteneriatul cu Mezzo, realizat tot de producatorii festivalului, e ceva absolut fabulos. Sa ai Timisoara prezenta in 9 concerte care vor fi difuzate integral pe un canal cultural ca Mezzo e o mare realizare.

Artistii invitati.

Mi-au placut toti, de la primul pana la ultimul. De fapt, nu stiu cata lume a observat coerenta cu care a fost alcatuit programul festivalului, am asistat la seri cu adevarat tematice si asta a fost foarte simplu de observat.

Prima seara a fost a celor extrem de inovativi: Sebastian Spanache si al sau Trio sunt “pe val”, cum s-ar zice, si fac un jazz curat, dar cu foarte multe elemente de improvizatie, lucru care-i face extrem de dexirabili in concerte si mai putin pe albume; Hidden Orchestra au acelasi element al inovatiei prezent in muzica lor extrem de emotionala, lucru care ii face trupa momentului in Scotia; Richard Bona e mai mult “world music” decat jazz, dar tocmai elementele de jazz il fac sa fie special si muzica lui sa nu semene cu nimic din ce am auzit pana acum.

Seara a doua a fost o seara a traditionalului amestecat cu elemente noi in combinatii fermecatoare. Mario and The Teachers sunt cel mai misto etno-jazz pe care il stiu in tara noastra, dare lead-ul de tobe mi se pare cea mai misto abordare a unei trupe romanesti. Manu Delago Handmade nu e traditional decat la frazele de pornire ale pieselor, dar folosirea metronomului si a hangului, in mod special, in combinatia aceea de sunete explozive, mi se pare atingator de colturi intunecate de minte. Kurt Elling a fost exact traditie in jazz, voce puternica, fermeca(n)ta, atitudine de star, flirt cu publicul, demonstratie de virtuozitate a quartetului insotitor, intre care am remarcat (cum altfel) solo-urile de chitara ale lui John McLean. Superb.

Ultima seara a fost a saxofonistilor. Iordache, Ilhan Ersahin, David Murray, saxofonisti cu iz de lideri in generatiile lor. Despre Murray am zis putin mai sus, Ersahin e saxofonisul meu preferat in acest moment, iar Iordache imi place mult de tot pentru ca e printre putinele constante in jazzul romanesc (alaturi de Tony Kuhn – pian si Johnny Bota – chitara bas).

Mi-ar fi placut mult sa-i vad pe cei de la JazzyBIT pe scena, sunt atat de creativi si de buni incat ma mir foarte tare ca nu au fost invitati la aceasta prima editie. Sper, insa, ca organizatorii o sa-i ia in seama pentru editia viitoare.

Presa din Timisoara

Asta ar fi trebui sa fie un subiect separat pe blog, insa poate ca nu merita sa-mi mai fac sange rau. Mi se pare destul de rau ca unii jurnalisti n-au putut sa faca diferenta intre ceea ce se intampla la primarie si valul de reactii negative provocate de primarul Timisoarei si au adus o umbra de nedreptate recenziilor despre festival (care, de altfel, speculau niste chestii total neinteresante, cum ar fi coada de la McDonalds sau locurile goale din sectorul cu plata, exemplificate prin poze facute la ora 19, cand nu venise prea multa lume la spectacole). M-am bucurat, insa, sa vad ca majoritatea articolelor din presa au prezentat lucrurile exact asa cum s-au intamplat, aratand entuziasmul si schimbul de energie dintre artisti si public. Ma inclin in fata celor care au inteles ca, oricare ar fi impresia generala lasata de primarul nostru, acest festival e un lucru foarte bun si ca ne bucuram cu totii ca s-a intamplat.

Am iubit Timisoara in week-end-ul care a trecut, nu ca n-as fi iubit-o si pana acum. Dar de acum inainte pot sa fiu putin mai mandra de tot ce inseamna activitati culturale facute coerent in orasul asta. Si ne vom revedea cu entuziasmul asta si in 13-15 septembrie, in timpul festivalului Plai.

Va scriu in fiecare zi de pe Ultrabook-ul meu TOSHIBA Portégé Z930. Ultra-slim. Ultra-cute. Ultra-love.

Tweet