Extreme cinematografice

M-a pus ceasul rau sa ma uit la “To the Wonder“. Eram curioasa de noul film al lui Terrence Malick, cel care regizase si “The Tree of Life“, care mi-a placut enorm. Si, dupa aproape doua ore in care am rezistat eroic in fata scenelor fara nicio legatura cu nimic, am realizat ca trebuie sa caut pe IMDB cateva date despre film. Eventual, sa citesc si rezumatul, poate ca asa imi dau seama ce-am privit.

Povestea e frumoasa (ceea ce am citit pe IMDB, adica). E o poveste de viata care ar putea fi a oricaruia dintre noi. E cu dragoste, cu problemele de care te lovesti oricat de mare ar fi iubirea, cu renuntari si impacari. E cu Olga Kurylenko (foarte senzuala), cu Ben Affleck (la fel de expresiv ca o bucata de fier-beton) si cu Javier Bardem in rol de preot (oare de ce aceasta alegere?!), dar nu e cu un subiect pe care sa-l poti diseca, intelege si rezona (sau nu, ca nu trebuie sa rezonam de fiecare data cu subiectele de film, dar e maxim important sa le intelegem).

Ma gandeam eu asa, contemplativ, dupa terminarea filmului, ca trec printr-o faza in care nu mai am rabdare sa inteleg chestiile subtile, de arta, nu mai pricep niste simboluri si am nevoie sa mi se arate niste lucruri ca sa le pot pricepe. Eventual sa mi se si explice. Pentru ca doar citind sinopsisul filmul a capatat un sens, desi nu mi se pare chiar logic sa trebuiasca sa citesti ce-ti dau realizatorii ca sa intelegi un subiect de film. Spre exemplu, am aflat numele personajelor doar dupa ce m-am uitat la lista actorilor, ca nicaieri in film nu-si spun pe nume. Tot asa am aflat si nationalitatea personajului principal feminin, ca daca ma luam dupa film, fata aia era frantuzoaica. Nup, nu era, era o rusoaica emigrata in Franta.

Si asa ajung la extreme. Ca-n ziua de azi, ori faci un film cu pistoale, explozii solare si ceva efecte speciale 3D care sa te bage in scaun, ori trantesti un film de arta, filmat impecabil, fara subiect (dar cu o simbolistica atat de adanca incat ar trebui sa fii cel putin profesorul ala al lui Brown din “Codul lui Da Vinci”; da’ nu cu reprezentari grafice, ci psihologice), sa dai motiv cinefililor pentru a dezbate si a-si aplica unii altora etichete. Avem Die Hard al VII-lea, dar avem si filme de genul “To the Wonder”, care “makes you wonder” de ce mama zmeului ti-ai lasat de suflet doua ore din viata (si inca alte cateva pentru a citi despre film, eventual si ceva Google pentru descifrat elemente de psihanaliza).

Vreau un film bun care sa ma ridice si sa ma coboare asa cum a facut-o “Head in the Clouds“. As mai vrea un film care sa ma farmece asa cum a facut-o “Silk“. Bine, poate ca m-as multumi si cu un film care sa ma relaxeze si sa ma bucure, asa cum a fost “Un cuento chino“. Of, cat de mare ar fi lista asta, dar am senzatia ca in ziua de azi e nevoie sa caut cu lupa filmele bune sau sa ma intorc sa revad niste filme care au facut din mine cinefila de azi.

Am mai zis. De aia merg eu la festivaluri. Filmele de acolo nu ma dezamagesc atat de tare pe cat o fac filmele titrate.

Va scriu in fiecare zi de pe Ultrabook-ul meu TOSHIBA Portégé Z930. Ultra-slim. Ultra-cute. Ultra-love.

Tweet