Blog-jurnal de Comedy Cluj (3) – “Reality”
Daca pana anul trecut Comedy Cluj era un copil al festivalurilor de filme, editia a cincea a adus dupa ea o maturitate pe deplin castigata si asumata de cei ce se straduiesc in fiecare an sa faca un festival de anvergura in peisajul (destul de) sufocat de festivaluri de tot felul aparute ca ciupercile dupa ploaie.
Selectia de filme de anul acesta e una excelenta si ma simt frustrata ca n-am reusit sa vad foarte multe filme din program. Totusi, cele pe care le-am vazut au un farmec aparte, acel farmec care m-a facut sa ma indragostesc de filmele de cinemateca, asa-zisele filme “de festival” pe care nu le vezi in alta parte (putine au sansa sa beneficieze de sprijinul unui distribuitor roman cu radacini adanci in cinematografele romanesti).
Cu doua seri in urma am vazut “Reality“. Film italian, desi m-a descumpanit dialectul napoletan care se aude pe mai bine de jumatate de film. Eram foarte obosita si italienii ma enerveaza din principiu, asa ca nu ma mir ca mi se parea, la un moment dat, atat de enervanta vocea personajului principal incat imi venea sa ma ridic din scaun si sa plec. Totusi, m-a tinut subiectul, unul atat de actual ca m-a luat cu fiori reci pe sina spinarii, in ciuda faptului ca vedeam o comedie.
N-o sa va povestesc filmul, nu vreau sa stric surpriza celor care ar vrea sa se uite la el. O sa povestesc doar despre sentimentul de amaraciune pe care mi l-a dat mie, situatia acelei Italii din film fiind foarte asemanantoare cu situatia acestei Romanii in care traim. Sigur nu e o surpriza ca si la ei se fabrica vedete din carton, orice participant la Big Brother, de exemplu, fiind o vedeta adulata de copii si adulti deopotriva.
Strangerea de stomac a venit in momentul in care am realizat cat de aproape suntem de colaps in fiecare zi. Cum perceptia despre realitate se poate schimba intr-o secunda, pe nesimtite, trecand intr-un univers paralel in care noi, desi ramanem la fel – aparent -, ne schimbam fundamental. Incepem sa croim scenarii departe de realutate si, mai rau, suntem foarte convinsi de veridicitatea celor sosite direct din mintea noastra.
Mi-am amintit ca am trecut recent printr-un episod de felul asta, in care realitatea distorsionata nu era a mea, dar ma afecta foarte tare. Mintea omului naste monstri si cei din jurul nostru ajung sa sufere din pricina proiectiilor altora despre ceea ce cred cu tarie ca inseamna adevar. Caci sindromul asta e cel mai rau: o minciuna spusa cu credinta adevarului lasa sechele ce cu greu pot fi depasite.
Daca aveti vreodata ocazia sa vedeti titlul asta pe undeva, nu ezitati. Macar o sa va faca sa va puneti cateva intrebari.
Foarte frumos, cred ca ar trebui si in Bacau un astfel de festival in locul festivitatilor ciudate si fara nici un farmec care au loc in centrul orasului de 2-3 ori pe an.