De cealaltă parte a internetului

Aseară, pe când mergeam spre casă cu tramvaiul, am văzut în fața mea, pe scaun, o geantă drăguță. M-am uitat în stânga și în dreapta, în Timișoara oamenii mai au ciudatul obicei de a-și lăsa gențile pe scaun în timp ce merg să-și valideze legimitația de călătorie. N-a venit nimeni lângă geantă, așa că următorul pas a fost să merg la vatman, s-o predau, s-o ducă el la sediu. Despre comportamentul angajatului RATT o sa povestesc după ce-i fac reclamație, că omul face parte din cea mai joasă categorie de viermi umanoizi.

Am luat geanta acasă și am pus pe Facebook poza cu ea șezând pe scaun, în speranța unor share-uri și a posibilității că, din share în share, poza va ajunge la cine trebuie.

De ce n-am dat nume, poza de buletin, alte detalii.

Am încercat, pe cât posibil, să-i protejez identitatea fetei. Numele ei, împreună cu adresa, CNP-ul sau seria buletinului sunt informații personale pe care n-am vrut să le arunc în spațiul public. Am primit zeci de mesaje în care oamenii ma rugau să fac poza buletinului. N-am făcut poză, nu le-am dat alte date decat acelea care ar fi putut duce la cineva care o cunoștea pe fată.

Ca o sugestie personală: oameni buni, treceți-vă numele reale pe conturile de Facebook. Eu n-am găsit-o pe fată din prima pentru că numele de pe Facebook n-are decât o vagă legătură cu numele din buletin.

De ce n-am mers la poliție

Știam că am la dispoziție 24 de ore pentru a declara geanta găsită în tramvai. Cum nu puteam merge aseară la poliție, am decis că voi merge de dimineață, dar pînă atunci mi-am zis să nu stau degeaba și să încerc s-o găsesc. În mai puțin de 5 ore de la postarea inițială, aveam un ID de Facebook (altul decât numele ei din buletin), știam că nu locuiește la adresa din buletin și deja îi scrisesem că geanta ei e la mine, intacta și îi lăsasem numărul meu de telefon. Mă îndoiesc că poliția ar fi putut face asta atât de repede. Nu din neputință, ci din cauză de timp alocat găsirii unei fete cu capul în nori care și-a lăsat geanta în tramvai.

De ce n-am trimis-o prin curier la adresă sau de ce n-am mers până acolo.

Adresa nu era din Timișoara, așa că ar fi fost foarte complicat să încerc să merg noaptea într-un sat din Timiș în care nu mai fusesem niciodată. Apoi, nu eram convinsă că adresa din buletin era și cea la care locuia fata (ceea ce s-a și dovedit a fi adevărat, într-un final). Stiam, cumva, că Facebook face minuni și, până la urmă, așa a și fost.

Ce-am învățat din asta.

Că oamenii de pe Facebook sunt extrem de variați, dar, atunci când pot ajuta, cei mai mulți n-au nevoie de o miză. Cineva din Cărani (adresa din buletinul fetei) a mers la adresă, altcineva s-a pus să-și sune toate neamurile din zonă, o altă fată avea o mamă profesoară în școala din comună, alții aveau prieteni acolo. Alții doar au dat share, încercând să ajute. Din zeci de mesaje primite de la oameni care au vrut să fie de folos, doar unul singur a fost trimis în zeflemea. Zeci de comentarii, dintre care doar câteva (pe care pot să le număr pe degetele de la o mână) m-au acuzat de rea intenție.

În rest, agramați sau nu, iubitori de citate sau nu, oameni simpli sau persoane publice, toți am căutat aseară o tânără cu capul în nori care-și uitase geanta în tramvai.

Mi-am dat de lucru singură câteva ore bune, iar la un moment dat chiar mă gandeam că aș fi putut lăsa naibii geanta aia acolo unde era, ca să nu-mi mai bat capul cu o problemă care nu era a mea. Mi-a trecut cand am auzit fata la telefon, azi dimineata, foarte fericită că are în continuare o geantă cu acte, bani și haine. De întâlnit m-am întâlnit cu prietenul ei, la ora 11, la statuia din Piața Libertății.

Totul e bine când se termină cu bine și le mulțumesc tuturor celor care și-au luat din timpul lor să ajunte un necunoscut (de fapt doi, daca mă număr și pe mine). Oameni de pe Facebook, oricine ați fi voi, sunteți minunați!

Tweet